Titluri

Nicolae Velea este un ironist cu o remarcabila capacitate de inventie verbala, unul dintre cei mai fini pe care i-a produs proza romaneasca dupa 1960. Punctul lui de plecare este, prin placerea spectacolului verbal, Marin Preda din O adunare linistita, dar si Creanga prin siretenia limbajului si gustul pentru personajele „dugoase“, sucite, in genul lui Danila Prepeleac. Un spirit folclorizant si un „Creanga al Argesului“ N. Velea nu aspira totusi sa fie. Taranii lui sufera de un complex al rafinamentului si trec, ca aristocratii din proza lui Proust, prin stari abstracte de neliniste. Un taran isi priveste dimineata degetele de la picioare si simte o bucurie eliberatoare, un altul aude sunetele vechii lui proprietati si cade la ganduri rele. O invatatoare in preajma pensionarii se simte cotropita de o bucurie a faptelor marunte si, prevazatoare, isi chibzuieste si fragmenteaza sentimentele. Taranul care isi priveste cu mila bucuroasa degetele mai are o boala („boala mea“): sta cu burta in sus si se uita la cer fara sa se gandeasca la nimic. El are, cu alte cuvinte, simtul contemplatiei si al gratuitatii, neobisnuit intr-o lume reputata pentru practicismul ei ingust.


EUGEN SIMION

Am parcurs istoria receptarii lui Eminescu de pana la 1900 cu sentimentul ca aceasta epoca de inceput reprezinta o experienta de lectura unica, in care avem pentru inceput o eminescologie fara constiinta eminescologiei si o polarizare a valorizarilor ce nu va mai fi de regasit ulterior. Frecventarea unei astfel de etape reprezenta o sansa rara de a renunta la imaginea „noastra“ despre Eminescu si a recurge la imaginea „lor“, o ocazie de a dezamorsa stereotipiile noastre de perceptie, pentru a le putea examina pe ale altora. Recursul la aceasta imagine a contemporanilor poetului putea, desigur, sa contina si un avertisment, asa cum pe oglinda retrovizoare sta scris: obiectele vazute in oglinda pot aparea mai apropiate decat sunt in realitate. Desigur, aventura receptarii eminesciene poate fi continuata de catre fiecare nou cititor, fapt ce poate incepe, de ce nu?, prin insasi deschiderea unui volum precum cel de fata.

IULIAN COSTACHE

Cu Cartea Oltului, literatura lui Geo Bogza devine impunatoare si solemna ca o catedrala. Tanarul “neimblanzit, anarhic” al poeziei de avangarda, reporterul expresionist, demascator al exploatarii si saraciei mediilor muncitoresti interbelice, lasa acum locul contemplatorului vizionar al naturii, in ale carei manifestari ciclice citeste ritmurile Istoriei si semnificatiile destinului uman. Conceput ca un grandios “poem simfonic” in proza, ca o meditatie cu substrat initiatic, volumul Cartea Oltului a fost canonizat, pe drept cuvant, drept capodopera literaturii lui Geo Bogza. Personificat ca erou mitic universal, dar, in acelasi timp, cat se poate de specific local, Oltul devine aici Raul sacru prin excelenta, Centru fertilizator al universului, echivalent Nilului, Gangelui sau americanului Mississippi. Elementele primordiale, fenomenele naturii, muntii, dealurile, campia, padurile, apa, norii, anotimpurile, sunt personaje principale, in vreme ce oamenii constituie decorul vremelnic al permanentelor naturii sau apar ca insotitori ai Uriasului rau in drumul sau spre moarte. Cele sapte capitole au semnificatie ezoterica, indicand, prin toate datele lor, o Carte de intelepciune. Suntem la mare distanta de viziunile intunecate si de atitudinea razvratita din anii ’30 - din Poemul invectiva, mai ales. Avem de-a face mai degraba cu datele unui epos stravechi, reconditionat cu mijloace moderne".  


Paul Cernat

Naratiunile din Iarna barbatilor afirma un artist al stilului multivalent. Exista aproape tot timpul la Banulescu sugestia unei realitati de dincolo de text, a unui strat secund de semnificatii catre care suntem condusi prin revelari treptate. O imprejurare, un gest, uneori numai un cuvant trezesc serii de asociatii care incarca faptele cu sensuri neghicite la primul contact, iar punerea lor in valoare se face cu o subtila tehnica a filtrarii efectelor. In jurul prezentelor umane, al fiintelor, ca si al obiectelor, se instaleaza in povestirile lui Banulescu un fel de halou, de irizare speciala a luminii producatoare de reflexe nu o data ciudate si nelinistitoare.[…] Inaintea privirilor se asterne sesul nesfarsit a carui orizontalitate fara capat produce senzatii ametitoare de miraj. Aerul tremura in bataia soarelui, vara (undeva se vorbeste de „apa fierbinte a vazduhului de campie“) sau iarna in sclipirile  albului inghetat al zapezii, creand impresia de inconsistenta si de labilitate, descumpanind ochiul care nu poate distinge bine realul de aparentele sale. Pana la urma, pentru cititorul operei banulesciene intregi, rezulta imaginea impunatoare a unei  lumi, o lume  unicat, ale carei structuri se imbina. Este lumea creata de un mare scriitor al timpului nostru, lumea in care el stapaneste in chip absolut, cu inalienabile prerogative de suveranitate literara. 

GABRIEL DIMISIANU

Calatorie in Africa constituie primul text din literatura noastra care se structureaza in perspectiva unei teme ce depaseste proza epocii, anticipand una dintre achizitiile modernitatii; gasim aici ceea ce as numi tema povestirii ca spatiu securizant. Calatorul, deloc nepasator fata de primejdiile drumului pe mare, se instaleaza in povestire ca pentru a uita ceea ce il apasa mai mult; cand marea „ia o privire ingrozitoare“, cand „mii de ganduri ma impresura in zestimpul amurgului“, cand, la imbarcare, „ma cuprinde o jale adanca ce imi aduce descurajare in suflet si o presimtire dureroasa ce ma face a crede ca nu voi mai videa tarmurile si fiintele iubite mie“, naratorul cauta taifasul, adapostul povestirii; un adevarat labirint de povesti, pentru ratacirea fricii, e aceasta calatorie in Africa. […] Buchetiera de la Florenta si Calatorie in Africa sunt islicul si palaria prozatorului Alecsandri, ideile „vechi“ si ideile „noua“ amestecandu-se in „totul neregulat si neobicinuit“ al unui „teatru curios“ – viata si opera unui scriitor caruia posteritatea ii ramane inca datoare.


IOAN HOLBAN

Nicolae Velea este un ironist cu o remarcabila capacitate de inventie verbala, unul dintre cei mai fini pe care i-a produs proza romaneasca dupa 1960. Punctul lui de plecare este, prin placerea spectacolului verbal, Marin Preda din O adunare linistita, dar si Creanga prin siretenia limbajului si gustul pentru personajele „dugoase“, sucite, in genul lui Danila Prepeleac. Un spirit folclorizant si un „Creanga al Argesului“ N. Velea nu aspira totusi sa fie. Taranii lui sufera de un complex al rafinamentului si trec, ca aristocratii din proza lui Proust, prin stari abstracte de neliniste. Un taran isi priveste dimineata degetele de la picioare si simte o bucurie eliberatoare, un altul aude sunetele vechii lui proprietati si cade la ganduri rele. O invatatoare in preajma pensionarii se simte cotropita de o bucurie a faptelor marunte si, prevazatoare, isi chibzuieste si fragmenteaza sentimentele. Taranul care isi priveste cu mila bucuroasa degetele mai are o boala („boala mea“): sta cu burta in sus si se uita la cer fara sa se gandeasca la nimic. El are, cu alte cuvinte, simtul contemplatiei si al gratuitatii, neobisnuit intr-o lume reputata pentru practicismul ei ingust.


EUGEN SIMION

Toate povestirile,inspirate dintr-o lume in care ai zice ca nu se intampla nimic,ca in targurile de provincie ale lui Sadoveanu, au subiecte tari, nu lipsite de elemente senzationale. Dupa fiecare s-ar putea face cate un film (in genul filmelor bazate pe nuvelele lui William Somerset Maugham). Exista multa epica in aceasta carte de debut a unui foarte talentat prozator. Dar exista, mai ales, un stil atragator, datorita caruia „vezi“ tot ceea ce-ti povesteste autorul.


ALEX. STEFANESCU

Proza lui Mircea Eliade se cladeste pe o geografie mitica, a unui Bucuresti exemplar, eliberat de sub opresiunea timpului, un spatiu labirintic in care se deschid, uneori in locuri marcate de semne misterioase, alteori in unele anodine,  porti catre o alta dimensiune a lumii. In Pe strada Mantuleasa, In curte la Dionis si La tiganci, indiciul spatial se dezvaluie inca din titluri, reveland importanta topografiei, fie ea mitica sau reala, in prozele lui Mircea Eliade; daca in primele doua nuvele grupul de prieteni cauta semnele in spatiul realizat de triunghiul strazilor Mantuleasa, Popa Soare si Pache Protopopescu, in La tiganci, intr-un Bucuresti toropit de dogoarea verii bucurestene, Gavrilescu nimereste, din intamplare, la o adresa bizara, intr-un spatiu imprecis, vag, lipsit de contururi, spatiu de trecere, ca si pivnita cu apa in care dispare Iozi, catre o noua dimensiune a lumii si o noua stare a constiintei.


Andreea Rasuceanu

Pendularea intre duiosie si raceala naturalista ii este caracteristica acestui scriitor discret, putin zgomotos in manifestarile sale publice. E limpede ca nu avem de-a face cu un simplu naiv, un intarziat, intr-un secol al schimbarilor rapide, ci cu un dezamagit de conditia umana, incapabila sa domine imprejurarile si conditionarile exterioare. Refugiul compensatoriu in violenta, in instinctualitate, nu aduce nici el o modificare a viziunii pesimiste asupra naturii umane, aspect subliniat si de regresul tipologiei in animalier si in pacea idilica a „universului mic“. De asemenea, desi samanatorist – mai mult prin vointa decat prin vocatie –, Garleanu scrie mai fin decat samanatoristii, cu o atentie la nuante care se potriveste naturii sale delicate.


RAZVAN VONCU

Prin Fabule, splendid inventar de caractere, de scene din viata sociala si politica, descrise cu profunda intuitie a moralistului, ajutata de un simt artistic superior, “clasicul” – aliat, de fapt, cu adeptul Secolului Luminilor – triumfa asupra romanticului. Creatia moralistului Alexandrescu, admirata si de contemporani, si de urmasi, nu-si afla succesori mai insemnati […]. Poezia interioritatii, a sufletului tumultuos care cauta si se cauta in permanenta pe sine, poezia reflexivitatii autentice se naste la noi odata cu Grigore Alexandrescu. La fel si acuta constiinta a scrisului inteles ca arta si ca efort […],iar nu ca produs al spontaneitatii ocazionale. Mai putin productiv decat majoritatea poetilor din generatia sa – exceptandu-l, bineinteles, pe Vasile Carlova, intrat in istoria literaturii romane cu doar cinci poezii –, Grigore Alexandrescu este, in schimb, cel mai ,,artist“. Nu practica scrisul ca pe o indeletnicire destinata intervalelor de otium domestic ori de agreabila vilegiatura, ci scrie dintr-un sentiment al datoriei fata de lumea in care traieste si, totodata, cu o limpede constiinta a datoriei fata de pagina scrisa. Grigore Alexandrescu nu este un ,,poet de duminica“, ci un Poet pur si simplu.

BIANCA BURTA-CERNAT

Pastelurile nu sunt acuarele gratioase, etalate in registrul pitorescului agreabil. Realizate cu economie de mijloace si uneori chiar cu economie de culori[…] aceste poeme vadesc, la o lectura atenta, o simplitate perfect asumata. Culegerea de  Poezii populare ale romanilor adunate si intocmite de V. Alecsandri se inscrie intr-un vast proiect, national si european in egala masura, de recuperare a unor traditii locale si de integrare a lor in fluxul culturii moderne. Embleme ale „copilariei“ poeziei romanesti, textele continute de aceste volume sunt pagini cu care ne-am intalnit, fiecare dintre noi, in propria-ne copilarie. Insa, evident, „veselul Alecsandri“ nu poate fi doar un nume obligatoriu in bibliografia scolara. Reeditarea  Pastelurilor (alaturi de  Poezii populare ale romanilor...) – punct de varf in creatia lirica a acestui clasic – invita la revizitarea unei poezii al carei atu este, chiar si la inceputul secolului XXI, prospetimea si al carei suprem rafinament este simplitatea.


BIANCA BURTA-CERNAT

Pentru cititorul de astazi, este evident ca importanta literaturii lui Anton Pann nu trebuie cautata doar in resursele ei folclorice, exceptionale si diverse, ci si in acest caracter contemporan si reprezentativ pentru urbea in plina expansiune, in care oamenii noi si fireste fara mari rafinamente intra energic intr-o alta stare si traiesc – prima data in aceste „legende urbane“ in felul lor – intamplari obisnuite pentru targovetii epocii:imbraca haine europenesti,sotiile lor vor sa fie la moda, umbla in trasura, au afaceri care prospera sau falimenteaza si, fireste, au probleme cu justitia. Iesind din sfera intelepciunilor eterne, dar si din aceea a vodevilului comic, ei evolueaza intr-o lume reala si dinamica.


MIRCEA ANGHELESCU

Incomod de la prima aparitie, Tari de piatra, de foc si de pamant are „sanse“ sa ramana incomod si azi, de data asta pentru cei ce idealizeaza Romania interbelica. Lor, atitudinea lui Bogza le va aparea „tendentioasa“ (daca nu „bolsevica”, precum in anii ’30,rascumparata doar de marea calitate literara a reportajelor. Un raspuns la asemenea acuze a oferit Bogza insusi, intr-un text programatic din 1934 („Introducere in reportaj “) publicat in revista Cuvantul liber. Pentru tanarul si subversivul reporter social, viata insasi e „profund tendentioasa“, iar scriitorul autentic – chemat sa o redea ca atare: „Tot ceea ce s-a scris in lume si a durat mai mult de o zi are o tendinta. […] Viata care curge in mijlocul nostru, impetuoasa ca un fluviu, sfarseste prin a demonstra ea insasi ca are o tendinta“.


PAUL CERNAT

Sa stiti ca eu n-am sa mai falsific trecutul meu/Si n-am cum sa mai dau inapoi./Eu cand am facut o declaratie de dragoste,/Parc-am facut declaratie de razboi./Daca nu izbandeam in iubire era moarte,/Nu concepeam o alta impartire/Decat la doi./Eu cand am facut o declaratie de dragoste,/Parc-am facut declaratie de razboi./Si-acum sunt la fel./Imi pastrez trasaturile./Stupul meu mai trimite catre voi/Cate-un roi,/Dar fiti atenti/Ca eu, si cand fac o declaratie de dragoste,/Parca fac declaratie de razboi./Daca zic: te iubesc,/Asta suna a ordin/Si-n fata femeii/Ce maret ma-ncovoi/Va iubesc si va rog sa primiti/Aceasta declaratie de dragoste/Ca pe-o declaratie de razboi/Dac-ar ramane iubirea/Singurul lumii razboi.


ADRIAN PAUNESCU, Declaratie de dragoste, 1986

Cu adevarat interesante raman paginile lui Delavrancea in care virtuozitatea sa stilistica se desfasoara pe un teritoriu specific desprins din lumea mahalalei bucurestene. Exemplu tipic – nuvela  Hagi-Tudose, capodopera de concentrare, de situare a naratiunii la limita irealului. Ca si Caragiale in marile lui nuvele de ultima perioada, Delavrancea descopera un Bucuresti uitat, aproape legendar, in care personajul principal al povestirii capata proportii mitice. Dincolo de bogatia lexicala, admiram aici imbinarea armonioasa  a diferitelor stiluri – a stilului indirect, combinat cu dialogul si cu monologul interior; dar virtuozitatea o atinge Delavrancea in utilizarea stilului indirect liber: alaturi de I.L. Caragiale si de Ioan Slavici, autorul lui Hagi-Tudose a incetatenit in proza noastra aceasta subtila forma de relatare. Frecventarea prozei naturaliste franceze a avut fara indoiala importanta ei in optiunea autorului pentru valorile stilului indirect liber si pentru folosirea lui in contexte variate.

MIHAI ZAMFIR

Intamplari in irealitatea imediata este, sub raportul constructiei, un roman care isi camufleaza structura romanesca sau, mai bine, un roman de formare al unui personaj care nu accepta ideea ca personalitatea sa ar putea fi rezultatul unui banal proces de colectare a elementelor disparate intr-o formula aleatorie. Autobiografia unui fanatic inversunat ce neaga insasi posibilitatea de a scrie autobiografie. Cu o astfel de problema de identitate in punctul sau de pornire, nu e de mirare ca romanul blecherian a profitat la maximum de pe urma pozitiei sale de „dublu outsider“, atat fata de zona romanescului pur, cat si fata de aceea a poeticului pur, ramanand „o enigma nesplicata“ a literaturii romane, fascinandu-si cititorii si chemandu-i, pana astazi, la relectura... Carte a suferintei si a memoriei, Vizuina luminata completeaza opera lui M. Blecher pe latura vizionarismului spectaculos, care dizloca realitatea si o pune sub semnul intrebarii.


DORIS MIRONESCU

Arghezi ii incurca totdeauna pe istoricii literaturii, iese din canon si din doctrine, este si nu este unde te-ai astepta sa fie... Un geniu verbal, un poet retoric, un liric refuzat de idee, un mestesugar care canta la toate instrumentele si in toate gamele, un virtuoz care abuzeaza de posibilitatile sale, cum sunt unii inclinati sa creada? Arghezi poate fi, sunt nevoit sa repet, si ceea ce cred unii ca este, dar trebuie spus limpede ca el pune geniul verbal in slujba marii poezii si foloseste usurinta de a versifica pentru a-si impune miturile, temele, fantasmele si pentru a crea cu ele un univers in care, daca pasesti, observi ca toate cate au fost in poezie ajung aici si toate pornesc in poezie de aici, intr-un chip sau altul. Asta daca incercam sa fixam locul lui Arghezi in istoria curentelor si a scolilor literare din veacul sau. Ca poet  de sine statator, el mi se pare a fi unic si esential in limba romana moderna. Totul are la el ritm, o inchidere si o deschidere, o culoare si o taina intr-o mitologie a seductiei si ambiguitatii.

EUGEN SIMION

Fabula argheziana are si o incheiere mai lumeasca: procurorul care ii judeca pe inculpati (inviatii), suspicios prin natura profesiunii lui, descopera ca trebuie sa judece toata istoria tarii si sa-i bage pe toti, viii si mortii, la puscarie. De pe crucea de pe masa judecatii Iisus confirma miracolul si, dupa aceasta revelatie, procurorul fuge si se pierde in multimea cuprinsa de delir… Discursul apocaliptic se termina astfel intr-o nedeterminare calculata, ca, de altfel, toate poemele religioase ale lui Arghezi. Si, la drept vorbind, cum s-ar putea incheia o carte in care este vorba de invierea mortilor si de judecata de apoi realizata, atentie, nu de o instanta divina, ci de niste indivizi neincrezatori in miracolele promise de cartile sfinte?

EUGEN SIMION

Poetul V. Voiculescu, despre care s-au scris biblioteci, inca asteapta sa fie descoperit. Contactul cu opera lui, in versuri sau in proza, ii ofera cititorului in primul rand prilejul unui exercitiu spiritual. Pentru ca ea insasi este un neincetat exercitiu spiritual, comunicat prin mijloace din ce in ce mai rafinate, pe masura ce autorul ei inainteaza in viata si in arta. Antologia de fata doreste sa ofere o istorie si o configurare a directiilor tematice in care s-au desfasurat exercitiile spirituale ale lui V. Voiculescu: definirea de sine, eu-in-lume; iubirea ca impuls spre fuziune; inserarea in natura; efortul continuu de a comunica cu nivelul spiritual al realitatii. Ea ofera in primul rand o propunere de comunicare individuala, oferind punctul de pornire. Pana unde va putea inainta devine meritul fiecarui cititor.


ROXANA SORESCU

Hanu Ancutei, capodopera a marelui scriitor,cunoscuta chiar si de catre cei care n-au citit-o si folosita, ca un brand gata facut,in industria hoteliera, este o megapovestire despre arta povestirii.Intr-un han cu ziduri ca de cetate si cu o hangita, Ancuta, plina de „vino-ncoa“,intr-un timp pierdut in negura timpurilor si totusi nu prea indepartat, se desfasoara in fiecare seara un ceremonial al istorisirii unor intamplari iesite din comun. Spectatorii sunt si actorii acestuishow patriarhal care mizeaza mult pe vinul adus in carafe pantecoase, ca acelea care ii placeau lui Eminescu(cand mergea la „Bolta rece“ cu Ion Creanga), si pe... lentoare. Nimeni nu se grabeste, nimeni nu recurge la excentricitati pentru a-si mari audienta,desi o anumita preocupare pentru rating exista; nu intamplator, unele istorisiri sunt precedate de o promovare insistenta si, in plus, in cazul uneia dintre ele, se practica amanarile repetate, pentru a crea o asteptare in randurile ascultatorilor.


ALEX. STEFANESCU 

Fantasticul nu e opus realului, este doar o infatisare mai plina de semnificatii a acestuia. La urma urmei, a-ti imagina inseamna a-ti aminti. Aceasta a fost concluzia de la care pornind am inceput sa scriu proza, o proza pentru care important este sa nareze nu intamplari, ci obsesii; o proza a carei autenticitate nu consta din priceperea de a copia realitatea, ci din incapatanarea de a-i da un sens.


ANA BLANDIANA

In absenta autorului, plecat dintre semeni la 21 septembrie 1992, personajele literaturii sale, de la schita la piese de teatru si roman, continua sa ne retina atentia, evoluand spectaculos, odata cu viciile lor generice, in contemporaneitate. Ion Baiesu a fost un vizionar. Isi propusese, daca destinul nu s-ar fi opus, sa scrie o noua carte cu titlul Tara lui Papura-Voda, o sinteza unificatoare despre viata romanilor in cele doua sisteme politice, ambele incapabile sa ofere un raspuns la problemele omului in societatea de atunci si de acum. Asadar, in intregul sau, romanul lui Ion Baiesu confirma simtul pentru monstruos al scriitorului si apartenenta acestuia la familia spiritelor caragialiene.


LUCIAN CHISU

Cumva,  Anotimpurile seamana cu  Anatomia lui Grey. Stiti serialul. Numai ca aici nu intalnim chirurgi de elita, ci aviatori de prima mana. Si ei experimenteaza pana la limita frenezia unei profesii in care erorile se platesc scump. (Cu atat mai mult cu cat actiunea se desfasoara in anii cand, la noi si aiurea, zborul era abia la inceputuri.) Si ei vad moartea cu ochii zi de zi. Si ei iubesc, temandu-se totodata sa iubeasca prea patimas. Protagonista romanului, Manuela, e un fel de Meredith. Ii are la picioare pe cei mai buni dintre cei buni. Dar asta nu-i ocroteste destinul. Dramatic, in fond. O asemenea carte fermecatoare, se-ntelege, nu-i usor de scris dintr-un condei. De altfel, Radu Tudoran a simtit nevoia s-o refaca aproape cu totul. Si a refacut-o (in 1971, dupa o prima editie datand din 1943). Semn ca a crezut in ea.  


COSMIN CIOTLOS 

Descifrarea – nu foarte complicata – a mesajului care subintinde intreaga opera a lui V. Voiculescu este la fel de importanta ca si placerea pura a lecturii, cea de la primul contact cu textul. Voiculescu transmite prin intermediul literaturii de fictiune un adevar fundamental pe care il putem presimti, il putem intui si pe care putem incerca sa­l expunem rational, desi incomplet. Prin modul de organizare a textului – vechi si nou totodata, traditionalist si inovator –, Voiculescu propune cititorului cu fiecare scriere a sa o reconsiderare a raportarii la traditie. La orice traditie, a situarii omului in lume, a situarii autorului intr­un spatiu cultural. In spiritul unei vechi traditii, iubirea devine, din pura manifestare instinctuala, singura modalitate existentiala daruita fiintei umane de a patrunde in fluxul energiei universale.


ROXANA SORESCU

Romanul Galeria cu vita salbatica este un roman cum putine sunt in literatura romana,romanul postcomunist inca aspirand, cu alarmant de rare exceptii, la constructii narative de asemenea deschidere si miza si la partituri polifonice de un asemenea rafinament. O aspiratie inca neatinsa pentru partea covarsitoare a prozatorilor romani de astazi.


NICOLETA SALCUDEANU

Neamul Soimarestilor contine toate ingredientele din reteta romanului medieval de aventura: personaje antitetice, dispuse pe axa maniheismului moral (Bine vs. Rau), tovarasia cavalereasca si chiar fratia de cruce, fapte de vitejie si intrigi de alcov, tradari si rasturnari de situatii, descrieri pitoresti ale diverselor „culori locale“...

ANDREI TERIAN

Avem de-a face, pe ansamblu, cu o scriere situata undeva intre memorialul romantic de calatorie si textul de promovare a „identitatii“ autohtone. Organizat in secvente scurte, memorialul compenseaza lentoarea specii ca strabaterii „la pas“ a distantelor printr-o anumita viteza - si concizie – a relatarii, care-l apropie de reportaj, un reportaj liric si idealizant, fireste. E, oricum, greu de spus cat a mai ramas azi din pitorescul Romaniei mici a lui Vlahuta... Prezenta editie „Biblioteca pentru Toti“ are meritul de a recupera una dintre primele versiuni ale cartii din 1901, recuperand aproximativ pagini eliminate de cenzura comunista in numeroasele editii dintre 1948 si 1990. Portiunile cenzurate se refera de regula la monarhie si la Regele Carol I, intr-un mod ce nu are nimic de-a face cu „antimonarhismul“ atribuit, pe nedrept, scriitorului. Din contra, autorul apare ca un glorificator al monarhiei.

PAUL CERNAT

In Dumineca Orbului actiunea se intinde de-a lungul unei singure zile si poate fi  rezumata in cateva cuvinte: doi tineri se cunosc pe peronul Garii de Nord, se indragostesc si isi dau intalnire pe mai tarziu. E o melodrama in care se refl ecta cinematograful anilor ’30, dar si o satira deloc tandra a vietii din Capitala, cu umbrele, viciile si politicienii ei. Cine asteapta un happy-end trebuie sa stie ca autorul este un sadic depresiv si ca, in romanul lui Cezar Petrescu, Duminica Orbului cade intr-o zi de 13.

Mihai Iovanel

EDITIE
Iarba va fi 
cea mai populara
editie
a mormantului meu.

ADRIAN PAUNESCU, vol. Intr-adevar, 1988

Daca punerea in ecuatie a „cazului Magheru“ este una dostoievskiana,rezolvarea este una politista. Semnificativ, melodrama isi traieste in romanul lui Drumes o alta varsta a modernitatii, uzand de noul instrumentar pus la dispozitie de psihanaliza. Raskolnikov nu avea la dispozitie teoriile lui Freud, in schimb, Ilarie Magheru dispune de un intreg aparat teoretic in calitatea sa de medic interesat de domeniul psihanalizei si, in cadrul ei, de vindecarile pe baza de hipnoza. Asistarea pas cu pas a evolutiei lui Ilarie de la un copil fragil, hipersensibil, care traieste nuantat-nevrotic experienta mortii unor fiinte apropiate la inscrierea sa pe traseul experientelor profesionale configureaza un adevarat Bildungsroman. Mihail Drumes isi construieste perso najul  ca pe o fiinta exceptionala, fapt revendicat si prin precocitatea intelectuala, dar mai ales prin sensibilitatea exacerbata.

ANGELO MITCHIEVICI

Invinge, asadar, si in aceasta selectie de carti si poeme, imaginea autenticului poet Nichita Stanescu, neegalat constructor de viziuni transfiguratoare ale lumii de carne si sange, rafinator  “operator al limbajului“, a carui opera inregistreaza tulburator, in apropierea prematurei incheieri, un profund  filon elegiac, o tensiune ramasa nerezolvata si fertila in urmarile ei, dintre biografie si transcrierea ei in registre inalt simbolice, mereu pandite de nelinistea alterarii si a firestii caderi in dramatica „stare de om“.


ION POP

Felul in care a fost intampinat romanul Vanatoarea Regala arata succesul unei teme sustinute cu forta de D.R. Popescu: cea a „satului demonizat“. Satul demonizat, nu-i asa, de personajele „lumii noi“. De „ingerii cazuti“. Succesul de care s-a bucurat romanul chiar in momentul aparitiei arata ca era o carte  asteptata. Care a invins doctrina, raportul oficial.

Cornel Ungureanu

In viata de fiecare zi, precum si in fiecare rand asternut pe hartie, Fanus Neagu n-a renuntat niciodata la el insusi. In povestiri, in romane, in piese de teatru, in cronici sportive, Fanus Neagu n-a stiut ce este jumatatea de masura, a spus ce-a vrut, niciodata indiferent fata de adevar, tot timpul proband si argumentand dreptul scriitorului de a fi  scriitor. Fanus Neagu a scris intr-o limba despre care am putea spune ca este dumnezeiasca; asa ca am putea conchide ca, inca din anii ’60, Cel de Sus a lasat Creatia pe mana lui Fanus Neagu. Fanus a fost prietenul scriitorilor, prietenul gazetarilor, prietenul sportivilor! Fanus Neagu ne aude acum si ne iarta pentru greselile noastre. In ultimii ani, Fanus Neagu ne-a oferit o uluitoare dovada a indestructibilitatii sale su¬fletesti – o dovada teribila a puterii sale de a ramane acelasi in fata tuturor conditionarilor biologice. Asa cum a ramas acelasi in fata tuturor conditionarilor istoriei.

D.R. POPESCU

Intrusul este, intr-un anume sens, chiar un roman al infrangerii regimului comunist. Nu de catre democratie sau de catre firava opozitie interna, ci 1) de catre fortele obscure ale psihe-ei umane, si 2) de catre propria sa demagogie. Niciunul dintre personajele din roman nu se lasa transformat in vreun fel de catre regim: Surupaceanu devine doar electrician, nu si comunist, Maria ramane o femeie pe care discursul oficial despre “familia socalista” n-o opreste sa-si caute fericirea in afara cuplului, directorul combinatului, desi se pregateste sa termine facultatea la seral, nu se transforma si in “activistul bun”, oferindu-i eroului Surupaceanu, dupa accident, doar un derizoriu post de portar [...] Paradoxul intregii opere a lui Marin Preda este acela ca invingatori sunt numai invinsii, caci numai ei au puterea de a se ridica si de a o lua de la capat. Conditia tragica a omului, in viziunea lui Preda, rezida in contradictia dintre imposibilitatea reintoarcerii si evidenta incapatanatei reintoarceri a fiintei strivite de istorie.

RAZVAN VONCU

Nicio alta carte a lui Sadoveanu (care a publicat peste o suta) si putine din literatura romana au fost citite in moduri atat de diferite si de contradictorii precum Baltagul. I-am intrebat deseori pe studentii mei de ce socotesc ei ca romanul cel mai lipsit de ambiguitate poetica dintre toate ale lui Sadoveanu a declansat o batalie hermeneutica unica in critica noastra. De ce, cu alte cuvinte, o intriga politista a facut sa curga mai multa cerneala decat mitologicalele spre care autorul  Crengii de aur parea dintotdeauna sa aiba o mare aplecare?

NICOLAE MANOLESCU

Volumul lui Calistrat Hogas este mult mai bogat in sugestii si savori decat se admite de regula. El poate aduce unui cititor rabdator si iubitor de literatura, nu doar de actiunea cuprinsa in ea, numeroase motive de bucurie din zone multiple, in care se poate manifesta mestesugul unui scriitor. Fie Hogas diletant sau minor, superior sau mare in minoratul sau, cum s-au pronuntat, nu fara dreptate, criticii; sigur e insa ca, de mai bine de un secol, farmecul lui continua sa se exercite asupra numitului cititor.


HORIA GARBEA

In peisajul literaturii romane, cu numerosi scriitori de nisa, atenti, prea atenti la miscarile imprevizibile ale modei si la cerintele pietei, preocupati doar de efectul imediat al cartilor lor, Nicolae Breban e o prezenta stingheritoare. El se arata a fi  un calaret singuratic cu ochii atintiti la himera marii literaturi. Breban apartine speciei rarisime a celor care infrunta, transfi gurati de o nobila sminteala, ridicolul si neincrederea, in numele unui ideal artistic inconfundabil: acela de a patrunde in taramul necunoscut al
fiintei.

EUGEN NEGRICI

Bunavestire este un punct de hotar in evolutia romanului romanesc. A spulberat fundamentele realismului traditional intrucat a produs dovada ca romanul poate fiinta si fara preceptele constrangatoare ale verosimilului, fara respectul paralizant pentru determinari, cauzalitati si motivatii socio-psihologice. Prin ignorarea regulilor scriiturii romanesti si prin anularea distinctiilor autor-narator, narator-personaj, autor-personaj, Bunavestire reprezinta si o revolutie in plan stilistic. Dovedind ca omul e o fiinta imprevizibila, integral ambigua si de necuprins in statistici, formule si tipologii, Nicolae Breban si-a demon trat totala lui incompatibilitate cu regimul comunist si, de altfel, cu orice regim care slobozeste in lume acele „termite ale reductiei“ de care vorbea Kundera.

EUGEN NEGRICI

Adrian Paunescu se hranea sufleteste cu multimi! Dar aceasta propensiune nu era demagogica, ci expresia unei mari generozitati; cercul sociabilitatii sale era nemasurat, pentru el ceilalti existau in absolut. Iar intinderea disponibilitatii sale omenesti pare, retrospectiv, neverosimila.Glorios literar de tanar, regasindu-se peste ani aproape doborat de evolutia unui destin complex, el isi va regasi, printr-un veritabil „asalt al maselor“, locul de poet de prima importanta.

ILIE CONSTANTIN

Daca poezia lui Alecsandri a jucat un rol important in structurarea si stabilirea genului inainte de Eminescu, daca proza sa a dat un puternic impuls genului memorialistic, dezvoltat catre sfarsitul acestui secol care a vazut cele mai rapide si mai revolutionare treceri la modernitate, teatrul este genul care l-a reprezentat cel mai bine pe autor si a ramas in mare parte accesibil unui public larg, intotdeauna sensibil la generozitatea ideilor, la bonomia umorului sau, la comicul de limbaj si de ambianta care contureaza o lume evident schematizata, dar veridica in trasaturile ei caracteristice.

MIRCEA ANGHELESCU

Volumul de fata, intitulat  Excelsior, o generoasa antologie a poeziilor lui Alexandru Macedonski, incearca sa ofere publicului imaginea cat mai cuprinzatoare a zonei ce a conferit autorului celebritate, adica a poeziei sale; se regasesc aici toate piesele reusite ale lui Macedonski, alaturi de altele doar reprezentative pentru o anumita perioada a creatiei poetului. Poezia in limba romana reflectata in volumul nostru nu a reprezentat nici pe departe singura preocupare a unui autor proteic, prolific, solicitat de variate orizonturi: Macedonski a scris versuri in franceza, a tradus din poeti francezi, a compus proza – uneori la nivelul celor mai bune dintre poeziile sale –, a fost de asemenea autor dramatic, cu unele piese interesante (de exemplu Moartea lui Dante); in fine, jurnalist agitat si productiv, a urmarit atent evolutia literaturii noastre si a publicat unele articole de interes teoretic deosebit, prime formulari in limba romana ale doctrinei simboliste. Aceste aspecte, variate si policrome, alcatuiesc personalitatea pitoreasca a lui Macedonski, desi in constiinta publica el s-a impus mai ales ca poet. Proza sa, ca si partea cea mai interesanta a teatrului au fost compuse vizibil de un poet si au ramas primordial „poetice“. Marturia suprema a originalitatii lui este poezia. Prin cateva capodopere, el ramane singurul poet roman de la finele secolului al XIX-lea care a propus o viziune complet diferita de cea eminesciana si a intrezarit directia in care avea sa evolueze literatura noastra din secolul XX.

MIHAI ZAMFIR

Prozatorul stie cum sa indulceasca ciocnirea permanenta dintre istorie si traire. Prima ramane dura, a doua devine, cand si cand, tolerabila. Si asta in masura in care intervine, mai de fiecare data, genul de senzualitate, de palpit al simturilor in stare sa traga din cercul de foc al istoriei efemerul trairii, bucuria trecatoarelor clipe, inainte sa cunoasca mari, amarnice incercari. Roman al neomeniei, al disimularii si exasperarii,  Princepele inchide in sine scrutarea unui tip al dezagregarii. Recomanda opera prozatorului superior, propune stralucit unul dintre punctele lui de reper.

Henri Zalis

Farmecul si singularitatea povestirilor raman intacte la schimbarea perspectivei de lectura de dupa 1989, dar la prima publicare in Romania, in 1990, a  Bisercii negre aceasta carte-mit, cu puternicul ei mesaj subversiv, e recuperata ca document al unei realitati presupus defuncte, ca reper absolut in istoria unui gen literar la noi – utopia neagra – si abia apoi ii sunt evaluate implinirile sau ratarile estetice. Cu o „melancolie exasperata“ ori doar cu rece inteligenta detectivistica, cititorul postdecembrist poate stabili analogiile: puzderia dulapurilor  rosii face trimitere la culoarea partidului unic, limbajul cersetorilor e facut din stereotipiile imbracate in haina pretiozitatii, care au a asfi xiat relatiile umane cateva decenii, cartea mica de buzunar pe care oamenii sunt fortati sa o accepte nu prea ascunde carnetul de partid, mizeria vestimentara si alimentele pe care groparii le aduc de-acasa, „felii mari de mamaliga rece cu marmelada de dovleac“, vorbesc despre o lume careia i-a fost furata demnitatea, „bustul unui batran cu mustati enorme“, adulat in cele mai desantate forme, n-are cum sa nu aminteasca de cultul lui Stalin, fi nalul, ce pare al unui Caragiale tragic – modificare care fara sa se schimbe nimic –, nu poate sa nu evoce schimbul generatiilor comuniste Dej-Ceausescu.

CRINA BUD

O istorie politica, una de dragoste si una de calatorie. [...] Sa lasam deci istoriile pe mai tarziu si sa ne concentram o clipa asupra Istoriei. Se cunoaste felul in care gandea Sadoveanu trecutul  Moldovei. Ca pe o alunecare accelerata dinspre o epoca aurorala catre una de o tragica meschinarie. Cea dintai – construita de eroi, cea de-a doua – urzita de intriganti. In doar doua secole, lucrurile se schimba radical. Din bine in rau si din rau in mai rau. Punctul  cel mai de jos il constituie domnia lui Duca. [...] Dar, daca e vorba de subtilitate, tot decadenta veacului al XVII-lea e mai subtila. Ca personaj, Stefan cel Mare da nastere unui foarte bun roman de aventuri. Voda Duca e insa garantul unei capodopere.

COSMIN CIOTLOS

Nicio alta opera literara romaneasca n-a avut atata ghinion ca Tiganiada, epopee careia i-a trebuit un secol si jumatate pentru a  fi recunoscuta drept o mare creatie. [...] Mai poate fascina epopeea astazi? Prin ce anume? Raspunsul se afla intr-o noua lectura a acestei epopei barochiste, poem epic burlesc, (auto)parodic, adevarata „comedie a literaturii“, metafictiune sofisticata, cu mai multe niveluri textuale, un vast poem autoreferential scris de primul autor roman cu constiinta textuala.

Marius Chivu

In ciuda suferintelor pe care partizanii din Apuseni, Fagaras si Maramures le-au provocat, lupta si curajul lor au zguduit frica, indolenta si starea de hibernare a unui popor care, de cele mai multe ori, in locul demnitatii si infruntarii istoriei alege suferinta, rabdarea, asteptarea. Am strabatut nu o data drumurile acestor personaje tragice, inselate grosolan si de cei pe care i-au iubit si de cei pe care i-au urat. Si le-am strabatut cu niste zeci de ani inaintea actualilor cercetatori, cand riscurile de a te intalni cu si de a scrie despre asemenea luptatori erau neinchipuit de mari. Nu spun toate acestea ca sa ma mandresc, ci pur si simplu marturisesc cum s-a intamplat. Asta si pentru ca atunci, in acei ani, nu am tacut toti, asa cum au tacut cei ce astazi ne mustra.

AUGUSTIN BUZURA

Nu exista probabil niciun roman in literatura romana care sa egaleze macar, nu sa depaseasca, Fetele tacerii în materie de atrocitati traite, savarsite, suportate. Brutala, primitiva, abrutizata, lumea cartii lui Augustin Buzura sta pe un cazan de ura care  fierbe. Romanul  propune, de fapt, o calatorie la radacinile raului, un rau pe care circumstantele istorice si politice doar il modeleaza, dar nu-l zamislesc. Radicalitatea viziunii lui Augustin Buzura interiorizeaza istoria si politicul intr-un strigat de furie, deznadejde si revolta, fara egal in literatura romana.

MIRCEA IORGULESCU

Risipitorii reprezinta o lectura fundamentala pentru cel care isi doreste sa cunoasca in profunzime opera lui Marin Preda. Efigia scriitorului ne apare aici cu atat mai tulburatoare.Cheltuind aproape zece ani pentru cizelarea acestui roman, Marin Preda a fost un risipitor norocos: acest stil indirect liber pe care invata acum sa-l foloseasca se va regasi, spre exemplu, si in “Cel mai iubit dintre pamanteni.Cu Risipitorii Marin Preda invata cum sa fie un scriitor profesionist, adica, in esenta, un scriitor care stie sa-si gestioneze mai bine dilemele de creatie si care este capabil sa treaca mai usor de la un tip de univers la unul opus, de la o tematica la alta.

Oana Soare

Vai mie, autor de tragedii,/ O s-ajung exemplar,o sa se predea/Lectii de literatura universala/Pe textele mele,/Biata autopsie,/Vinovata si impudica autopsie,/Cati din voi, care va veti supara pe copiii vostri,/C-au luat note mici/ La lectia „Poezia lui Adrian Paunescu“/N-ati fi azi in stare/Sa ma ucideti/Pentru poezia de dragoste/La care nu copiii vostri, /Ci voi ati putea ramane repetenti. 

Adrian Paunescu, Iubiti-va pe tunuri, 1981

In Domnisoara Christina naratorul stie tot ce vad, sau isi inchipuie ca vad, toate personajele, cu numai doua exceptii: Simina si Christina. El poate privi evenimentele din perspectiva fiecarui om, dar nu si din cea a strigoiului. La fel, nici in Sarpele el nu povesteste ce vede sau gandeste Andronic, ci numai si numai cum il vad toti ceilalti pe el! Naratorul nu stie cum vede non-umanul pe oameni sau ce gandeste acesta. „Il privea nesatioasa, infometata“, ne spune, in primul roman, naratorul, dar acesta povesteste scena din perspectiva lui Egor, nu a Christinei, caci numai el aude ce-i spune Christina si o vede privindu-l. Si totusi, in Sarpele exista o singura exceptie, memorabila. Cu putin inainte de sfarsit, dupa ce Dorina a adormit si Andronic se culca si el, „O privi cum doarme langa el, goala si vie, nein chipuit de frumoasa in nestiuta ei sinceritate. Apoi, ca si cum ar fi vrut sa alunge o vraja, Andronic se culca deasupra fruntii fetei, zambi prelung  si se culca alaturi, cu obrazul odihnit pe sanul ei“. Naratorul poate vedea ca Andronic  o priveste pe Dorina, dar nu poate sti cum o vede decat daca intra o clipa in perspectiva lui: „goala si vie, neinchipuit de frumoasa in nestiuta ei sinceritate“.

SORIN ALEXANDRESCU

In  ultimul interviu dat (in Ceahlaul, din Piatra-Neamt), in  decembrie 1970, Miron Radu Paraschivescu, tine sa faca „o simpla punctare: de natura istorico-literara“: „Eu scrisesem Cantice tiganesti cand l-am gasit pe Lorca. Pentru ca placheta era subtire m-am oprit sa-l traduc pe Lorca si am fost cotat ca un fel de plagiator. […] Eu nu am voie sa scriu o alta carte, fiindca-mi dau oamenii in cap cu asta: Paraschivescu e autorul Canticelor tiganesti. Cartea isi mananca autorul...”

Ilie Constantin

Din notele Profirei Sadoveanu la volumul 13 al editiei de autor (Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1958), ce cuprinde Fratii Jderi, aflam ca modelul Jderului mititel a fost Paul Mihu,mezinul lui Sadoveanu. In intentia scriitorului, romanul urma sa continue, devenind tetralogie. Murind Paul Mihu, ca militar, pe front, in septembrie 1944, Sadoveanu a fost atat de zguduit, incat n-a mai avut puterea de a continua scrierea. Si neincheiat insa, romanul Fratii Jderi, un roman-epopee, este cel mai amplu si cuceritor dintre romanele istorice (si nu doar istorice) sadoveniene si, implicit, una dintre principalele capodopere ale prozei romanesti de totdeauna.

Dumitru MICU

In Izvorul Alb, intriga, mai putin centranta, se creeaza prin nazuinta parcalabului de Neamt, Neculai Albu, de a si-o face nora, prin insotirea cu fiul sau, pivnicerul Niculaies, pe Marusca, fiica lui Iatco Hudici, cel mai bogat boier din Tara de Sus. Neobtinand mana fetei, o adolescenta, Niculaies o „fura“ si o duce în Lehia. Simion si Ionut Jder, insotiti de prieteni si slugi, izbutesc s-o recupereze si sa-l pedepseasca pe rapitor. Marusca se va marita cu Simion, comisul al doilea, feciorul cel mai varstnic al Jderului batran. Acest episod sentimental, cu desfasurare larga, cu bogate ramificatii, nu e fara legaturi cu celelalte parti ale romanului. El se integreaza în totul narativ prin rafinate implicatii politice. Marusca e fiica lui Iatco Hudici doar juridic; tatal ei real, ignorat ca atare, e Stefan, domnul. Petitorul ei refuzat e nepotul lui Mihu, pe care esecul in tentativa de a face sa dispara calul cu care Stefan cel Mare merge în razboaie nu l-a determinat sa-si curme uneltirile împotriva domnitorului.

Dumitru Micu

Intreaga creatie a prozatorului, cand nu deshumeaza perioade revolute, pune, intr-un fel sau altul, lumea prezentului in relatie cu trecutul istoric. Istoria este inerenta timpului sadovenian, asa cum, intr-un mod deosebit de pregnant, invarianta definitorie a spatiului sadovenian e natura. Tot ce e bun, sanatos, in naratiunile scriitorului, de la om la dobitoace si la stihii, indeplineste, in masuri variabile si nu rareori in moduri naprasnice, legile de nestramutat ale naturii (natura fiind, in intelegerea cu tenta panteista a lui Sadoveanu, expresia fenomenala a eternitatii) si, implicit, permanentizeaza virtuti ale acelor oameni integrati in natura prin care ei, in momente sublime ale trecutului, si-au revelat vigoarea fizica si forta morala a neamului caruia apartin.

Dumitru Micu

Eroii lui Barbu sunt oamenii cei mai naturali, neafectati de cultura, n-au maniere sau manierele lor sunt instinctele fundamentale ale animalului sanatos si normal. Nu exista scrupule si nici pedepse dincolo de cele naturale, Decalogul, cazuistica juridica si Codul Penal au fost inventate,dar nu pentru a fi aplicate sever. In lume domina puterea, crima, sexul, realizarea individuala si cu grupul, care-si au propriile legi.

Romanul a fost criticat pentru limbaj, dar si pentru accentul pus pe acte licentioase. De fapt, nicio actiune nu depaseste naturalul, vicii si perversiuni nu exista. In spatiul Gropii nu sunt homosexuali, „Aia mica“ nu e chiar atat de mica incat studentul sa fie acuzat de pedofilie, nici sexul colectiv nu deriva in excese sadice. Exista exclusiv copulatie naturala, nici urma de amor soft, iar unicul drog al lumii este alcoolul cunoscut de cand lumea. Filosofia curenta este cea formulata de Titi Aripa intr-un distih bazat pe frustrarea unei rime automate: „Eu sunt Titi Aripa/Beau si pup/Ce-am avut si ce-am pierdut.“

Marian Popa

Frumosii nebuni canta dragostea, libertatea si razvratirea. Adica viata. Paginile scrise atunci se pastreaza ca fumul in crestatura icoanelor potrivite sub candela Timpului. Sunt de zapada albastra, de Dunare neistovita si umbla-n ele sanii alungite de crivat, duhul legendelor si al gerului care inclesteaza Bucurestii la margini de Orient si langa inima binecuvantata a tineretii si a femeilor.

Fanus Neagu

Reusita romanului e cu atat mai remarcabila, cu cat modelele reale ale celor trei crai (ca si ale altor personaje) sunt lesne recognoscibile. Radu Zavoianu, bunaoara, este construit pornind de la modelul cantaretului Dan Spataru, Ed Valdara de la cel al fotbalistului Cornel Dinu, iar Ramintki este un alter ego al autorului insusi. Transformarea lor in „crai“ n-ar fi fost posibila fara o spargere a limitelor realismului, fara o punere intre paranteze a conventiilor romanului traditional si, evident, fara apelul la instrumentele fantasticului.

Razvan Voncu

In 1941, cand a publicat Un port la rasarit, Radu Tudoran avea treizeci si unu de ani, ceea ce inseamna ca a inceput sa lucreze la acest prim roman al sau, de aproximativ cinci sute de pagini, inca dinainte de a implini treizeci. La acea varsta stia aproape totul despre lumea in care traia si isi propunea nu sa il epateze cu un teribilism ieftin pe cititor, ci sa il incante, transportandu-l in zone ale existentei romanesti mai putin cunoscute. Nu intamplator, romanul Un port la rasarit rezista si azi, dovedindu-si inca o data, la saptezeci de ani de la prima lui aparitie, puterea de seductie.

Alex. Stefanescu

Cea mai intinsa parte a operei lui Cosbuc e cea consacrata eroticii rurale. Supusa acestor determinari care decid cursul vietii sub toate aspectele, iubirea descifrata de poet in sufletele tinerilor (a fetelor indeosebi) ce populeaza lumea Baladelor si idilelor, a Firelor de tort se distinge printr-o intensitate si prospetime particulare. Cosbuc revela erosul taranesc in toate fazele sale. Prima este faza inmuguririi tainice a sentimentului. O fata sta in fata oglinzii. Copilaresc, rasfatul ei tradeaza inceputul preocuparii de a placea: „Uite, zau, acum iau seama/ Ca-mi sta bine-n cap naframa,/ Si ce fata frumusica/ Are mama!”

Dumitru Micu

Caragiale a delimitat si impus teritoriul dramaturgiei romanesti cu numai cinci piese, patru comedii si o drama, scrise pe durata a doar unsprezece ani. Timp de un secol si peste trei decenii, cat a trecut pana astazi de la prima lectura publica a Noptii furtunoase, cea dintai dintre marile lui piese, perimetrul problematic, de viziune, stilistic si topologic al teatrului romanesc, atat in registrul comediei, cat si in cel al dramei, fie aceasta “de idei”, fantastica ori mitologizanta, a ramas cel stabilit de Caragiale. Pentru literatura dramatic romaneasca el a avut si are acelasi rol ca in literatura franceza Corneille, Racine si Moliere laolalta. I-a fixat, pentru eternitate probabil, tiparele si intinderea, specificul si frontierele.

Mircea Iorgulescu

Daca reflectia lui Goethe este corecta (orice poezie este ocazionala), putem spune ca Adrian Paunescu a scris, totdeauna, sufocat de emotie si cu un teribil sentiment al urgentei, poezie ocazionala: poezie provocata de un eveniment, mare si mic, al lumii din afara, poezie clara, comunicativa, agitata si agitatoare, sprijinita de o retorica inepuizabila si productiva.

Eugen Simion

Ca multi avangardisti, Bogza a manifestat o inclinatie speciala pentru volumele cu caracter programatic. Daca Jurnal de sex era compus ca o monografie a puritatii instinctului erotic, Poemul Invectiva este conceput ca o „cronica neagra“ a ravagiilor sexualitatii, a instinctului primar, incontrolabil, ce nu tine seama de norme, conventii, reguli, atentand la conformismul comod al societatii si demascandu-l in toata „goliciunea“ sa obscena. Caracterul sau etic apare cat se poate de manifest, iar contestarea valorilor „inalte“, fals-pozitive, merge mana in mana cu elogiul lucrurilor umile, dispretuite, declasate.

Paul Cernat

Cititorul va lua act de bogatia acestei carti de eseuri care aduna in jurul marii teme a raporturilor cu timpul si a imposibilei intoarceri nenumarate consideratii privind societatea romaneasca postbelica, destinul scriitorului in noua lume, marturisiri ale autorului despre propriul scris si despre propriile personaje, observatii despre polemica, despre tema povestitorului, despre „facatorii de cuvinte“, despre „neobosita inventivitate a tipului infect“, despre creatie si morala, despre actualitatea lui Caragiale, despre ce vom citi maine. Si nu in ultimul rand despre felul in care scriitorii romani aduc un raspuns la intrebarea „ce este omul?“ De la Creanga la Matei Caragiale, scriitorii romani au tinut sa aduca un raspuns la aceasta intrebare, ceea ce inseamna, socoteste Marin Preda, „ca nu avem o literatura mica“.

Gabriel Dimisianu

Multe din resorturile, mai mult sau mai putin (ne)vazute ale lui Alexandru Plesa, Petru Anicet ori Mitica Gheorghiu actioneaza in virtutea acestei inconstiente cultivate, a virulentei deliberate. O agresivitate aparent dezorientata, dar vizand, in fapt, topirea oricaror limite, nu doar a simplelor conveniente sociale, si pe care pasionalitatea vietii interbelice romanesti (si nu numai), cu otraviri, dueluri, crime si sinucideri din amor mereu la ordinea zilei, o presupunea si o sustinea din plin.

Mult sadism masculin, dar si mult masochism feminin in  Huliganii. Fata de senzualitatea frizand isteria, deopotriva a fecioarelor si a prostituatelor, dilemele lui Alexandru privind libertatea individuala („imperfecta”) si cea colectiva („a speciei umane, grandioasa, euforica”) tin de conversatiile de salon ale adolescentilor acneici. Cum sa nu gandeasca Dragu („cu ura”), afland decizia lui Plesa de-a se insura cu prima fata care-i iese-n cale, ca are de-a face cu „un imbecil frumos, care-si nascoceste probleme de constiinta”? „Senzatia de frig, de umezeala, de singuratate ajunsese insuportabila”. Si tot el conchide: „Fiecare om vrea sa fie liber in viata, dar toti fug de consecintele libertatii lor”.

Dan C. Mihailescu

Am fost convins, de la primele articole pe care le-am scris si pana la monografia din 1976 de ceea ce am numit livrescul lui Sadoveanu sau carturarismul lui. A fost nevoie, cum se vede, de aproape trei sferturi de secol pentru ca, dintr-un mare primitiv, Sadoveanu sa fie considerat un scriitor cult, intelectual si livresc. Desigur, nu toata opera lui imensa poate fi inscrisa intr-o unica formula, dar partea ei cea mai valoroasa si originala este definita de acest carturarism superior. E adevarat ca nu s-a dat foarte mare atentie faptului ca, de la un moment inainte, Sadoveanu a repovestit in limba lui irepetabila cartile altora, cum ar fi Genoveva de Brabant, legenda medievala franceza, in Maria sa puiul padurii, sau legenda Indiana a lui Sindipa, in Divanul persian. S-ar fi observat ca numeroase alte romane sadoveniene contin referinte directe sau rescrieri ale unor carti cunoscute, straine sau romanesti. Am numit aceasta particularitate a prozei lui: utopia cartii.

Nicolae Manolescu

E limpede ca ne aflam in fata unui roman care nu isi propune sa faca istoriografie sub acoperire, un roman „despre” deportarea tiganilor in Transnistria, ci despre destinul unei comunitati traditionale care cade sub tirania implacabila a Istoriei. A unei Istorii, se-ntelege, intrate in delir. Daca ar fi sa cautam cu tot dinadinsul si un mesaj etic in roman, acesta este anti-ideologic: iubirea (si reflexul ei inevitabil, moartea) este mai importanta chiar decat tragedia deportarii. Caci satra traieste sub fascinatia luptei din interiorul triunghiului conjungal, in conditiile asprei morale tiganesti a cuplului, in timp ce evenimentele istorice – in speta, razboiul, cu tot cortegiul lui de nenorociri – se estompeaza in fundal.

Razvan Voncu

[...] Plutonismul, borealismul si neptunismul traiesc intr-o corespondenta perpetua cu serafismul in mai toate poemele vizionare si in prozele eminesciene. Mi se pare ca nucleul lui se afla in Cezara, unde poetul trateaza programatic tema „sanatoasei barbarii”, asociindu-i trei mituri: mitul implinirii erotice, mitul para disului rustic si mitul reincorporarii fiintei in natura... Este o parabola in care sihastria si senzualitatea se conjuga cu o filosofie a plenitudinii si a singuratatii. Eminescu creeaza, aici, ca un pandant al paradisului lunar din Sarmanul Dionis, un rai pamantesc prin care cutreiera nerusinat de frumoasa, cu toata bucuria simturilor dezlantuite, Cezara.



Eugen Simion

Jocul ielelor este si un “roman” dramatic al formarii, un bildungsroman intrerupt de moartea eroului. El nu poate supravietui ideii ca lumea nu incape in cele zece porunci. Este si sensul metaforei din Patul lui Procust, celebrul roman proustian al lui Camil Petrescu, invocata si in Danton: “Totul este coruptibil”, conchide Gelu Ruscanu, intristat si nedrept. Nimic nu este intreg si frumos si nici nu poate deveni. Toate se implinesc numai “pana la o palma de pamant”, spune Ruscanu cu un aer melancolic, dupa ce i se explica faptul ca eliberarea din temnita a muncitorului Boruga este mai importanta decat compromisul cu ministrul Justitiei. El nu are inca privirea de gheata a lui Robespierre din Danton, doar o tristete calda care ii moaie timbrul si se sinucide pentru ca nu mai poate judeca pe nimeni cu asprime. Cel ce se omoara alearga dupa o imagine pe care singur si-a facut-o despre sine. Malraux spunea ca nimeni nu se sinucide decat pentru a exista. Ruscanu isi trage un glonte in cap pentru a supravietui ca incoruptibil.

Mircea Ghitulescu

Ciclul de poeme intitulat Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginara este singular in raport cu literatura romana, nimic similar nu l-a precedat, nimic nu l-a anuntat, nimic nu l-a urmat pana acum. In raport cu autorul, sonetele reprezinta mai mult decat o incununare a intregii opere poetice a lui V. Voiculescu, fiind altceva, de o calitate noua, diferita fata de tot ce scrisese poetul pana atunci. In Ultimele sonete... se reunesc nu numai toate marile teme existentiale si literare care il obsedau pe scriitor in anii de singuratate ai implinirii creatoare, ci si toate experientele spirituale pe care acesta le traia cu deplina discretie, dar si cu o forta neintalnita la niciunul dintre contemporanii sai.

Roxana Sorescu

Poezia lui Octavian Goga din cele cinci volume, privita in ansamblul ei, respira un aer de grandoare si tristete, ca panzele batranului Bruegel care evoca uciderea pruncilor. Imensele scene de fundal din poeziile Oltul, Plugarii, La noi, Clacasii, Vorbeau azi-noapte doua ape, Codasul etc., desfasurate, parca, pe toata intinderea spatiului mioritic si a timpului nostru istoric, asigura o anume majestate, miraculos solemna, (uneori tragica, alteori senina) episoadelor si figurilor din primul plan, micilor tablouri rustice, peisajelor, ocupatiilor zilnice, evenimentelor din viata taranilor, integrandu-le cu finete artistica in ritmul vietii universale. De aceea Goga nu e numai un poet local, al satului, ci unul national. Nicio tenta bucolica si pastorala, nicio conventie idilica, nimic artificial, ceea ce asigura prospetimea si inovatia in traditie a poeziei gogiene. Lanurile aspre, triste, tragice, din fundal, se rasfrang nuantat pe figurile din primul plan, pe destinul involburat al oamenilor care au un acut sentiment al datoriei si al legii pamantului.

 Ion Dodu Balan

Intunecare este un titlu ce a ajuns sa contina in sine mai multe sensuri, cel antropologic destinal fiind, desigur, cel mai profund. Dar acest inteles va fi – pentru multi cititori – corelat mereu si cu semnificatii sociale si psihologice. De ce? Pentru simplul motiv ca baza sociala si cea psihologica din orice razboi, rascoala sau revolutie aduc la suprafata multe fete ale intunecarii. Acestea sunt stocate in memoria colectiva, iar unele au constituit obiect de analiza romanesca. Fiecare cititor apeleaza, vrand-nevrand, la aceste intelesuri ale intunecarilor venite din cele doua mari surse: istoria si literatura.  Oricum, Intunecare a lui Cezar Petrescu ramane un reper literar major, unul datator de seama atat pentru istoria literaturii romane, cat si pentru evolutia luminarilor si intunecarilor colective, periodice, ale poporului nostru.

Vasile Morar

De altminteri, ne asigura, mereu, autorul, tabloul societatii imediat postbelice este moral fracturat atat de cauze sociale multiple cat si de intelesuri foarte eterogene conferite evenimentelor de protagonist. Or, in „noua realitate“ fiecare se simte indreptatit sa solicite ceva de la viata, de la istorie, de la ceilalti, si, nu chiar in primul rand, de la soarta. Peisajul tipologiilor umane nu este unul idilic si armonios, ci unul bazat pe dezacord, pe conflict si pe intelegere. Ii stau cititorului, fata in fata, idealisti morali (Vasile Mogrea) care refuza orice compromise si orice umilinta, dar si vesnic adaptatii la succes, dintre care erou paradigmatic este Alexandru Vardaru. El n-are deziluzii in viata pentru ca nu-si creeaza „sperante desarte“ sau „iluzii prostesti“. Clar si raspicat, se autodefineste privindu-l cu mila, dezgust si dispret pe mutilatul neintelegator Radu Comsa: „Eu m-am socotit intotdeauna nedemn de asa-zise marile idealuri. Viata mi s-a parut mai simpla… Omul nu se sacrifice idealurilor vagi. Nu iubesc o lume imaginara; o iubesc pe cea reala! Nu una viitoare; pe cea prezenta!... Stiu ca nu putem face miracole, nici in viata de toate zilele,  nici in cea politica… Tot ce poti face e sa corectezi putin si treptat realitatea. Chiar patriot, sunt fara imaginative… Ideile generoase duc la dezordine, lirismul la catastrophe!...“

Vasile Morar

Mara, unul dintre cele mai importante romane ale literaturii romane, poate deschide dialoguri fertile atat cu istoricii literari de azi, cat si cu sociologii de maine, atat cu cei care vor sa cunoasca secolul al XIX-lea al periferiilor Europei centrale, cat si cu cei care vor sa se aseze temeinic in secolul XX al ofensivelor feministe. Roman al femininului invingator, Mara poate propune regizorilor imagini-retro memorabile dintr-o lume care a fost. Si personaje care merita marile competitii ale artei, fie teatrale sau cinematografice.

Cornel Ungureanu 

Intalnirea din Pamanturi, prima carte a lui Marin Preda, reprezinta un moment decisiv in evolutia prozei rurale romanesti. Mitizata, idilizata si, de cele mai multe ori, falsificata de samanatoristi si de alte curente traditionaliste, lumea taraneasca nu este, pentru criticii modernisti, un subiect atractiv. […] Cel care incearca sa schimbe aceste modele si sa infranga, astfel, prejudecata ca modernitatea epicii depinde de temele alese este Preda. Ideea lui, exprimata in mai multe randuri, este ca, pentru un prozator autentic, un filosof de profesie si un taietor de lemne au o egala valoare deoarece scriitorul nu analizeaza complexitatile si subtilitatile profesiunii, ci conditia umana a individului. Pozitie buna, idee justa intr-o literatura cum e cea romana, unde dilemele false provoaca interminabile discutii.

Eugen Simion

Doua evenimente majore cu miez catastrofic fisureaza decisiv intervalul si amprenteaza definitiv substanta romanului.

Unul strict personal, de flagranta intimitate: ruptura lui Eliade de Sorana Topa – iubirea navalnica, fantasta, coplesitoare in daruire, invadatoare la modul vampirizant – si optiunea, la antipod, pentru Nina Mares – feminitatea tandru-materna, subtil-invaluitoare, ocrotitoare, constructiva.

Celalalt, exterior, de-a dreptul devastator in  planul relatiilor social-politice ale autorului si gruparii sale afectiv-intelectuale: asasinarea premierului I.Gh. Duca.

De-o parte, elucidarea sentimentala. De cealalta, irepresibila maculare si irecuperabila scindare a Generatiei `27: nimic nu avea sa mai fie ca inainte dupa asasinarea lui Duca si, mai tarziu, dupa instaurarea terorismului de stat de catre Carol al II-lea.

Dan C. Mihailescu

Era in 1971. Faceam armata, departe de casa, la o unitate militara (a carei amplasare n-o divulg, intrucat constituie un secret militar!). Imbracat intr-o uniforma de culoare kaki, incheiata pana sub barbie, cu cascheta pe cap si cu bocanci rigizi in picioare, participam la marsuri grele si la istovitoare exercitii de tragere cu pistolul automat.

In scurta vreme ne-am procurat un exemplar din romanul Dulcea ca mierea e glontul patriei si l-am citit aproape toti, trecandu-l din mana in mana, asa cum ne dadeam uneori tigarile aprinse, cand nu aveam destule. Ne-a placut foarte mult, ne-a incantat. Ne recunosteam propriile trairi in paginile cartii, regaseam acolo si viata militara, cu precisele ei ritualuri, si tipurile de ofiteri superiori sub comanda carora ne aflam, si sentimentul de libertate ametitoare incercat in permisii, si sexualitatea reprimata, generand deopotriva infruptari lacome din trupurile femeilor si iubiri romantice, de obicei incheiate prost. Totul, totul era asa cum stiam, dar avea ceva in plus, o insufletire, o intensitate a culorilor de negasit in viata obisnuita.

Alex. Stefanescu 

In 1942, undeva pe frontul sovietic, la Bug, ofiterul de cariera Octav Dessila termina de scris voluminosul sau roman in trei parti, intitulat concluziv Iubim. Poate ca realitatea crancena a razboiului sa fi transmis autorului dorinta de evaziune intr-un Iasi livresc, boem si, totusi, tragic? Intre popota regimentului din stepa precaucaziana si carciuma pitoreasca a Feigai Papis din roman sa se fi tesut niscaiva legaturi informale, pe filiera aburilor de mancare promitand o resurectie gourmet a unui suflet altminteri bantuit de srapnele?

Dan-Silviu Boerescu

Octav Dessila pare predestinat unui anume tip de a face literatura, la intersectia bulevardului Mihail Sadoveanu cu ceva mai laturalnica artera Cezar Petrescu. Pe de o parte, fastul enumerarilor plastice care trece in revista, nostalgic, stilul de viata patriarhal, insufletind pagina cu aromele persuasive ale unui trecut fabulous, pierdut in mit; pe de alta parte, naturalismul cu accente de fapt divers, care incearca sa puna in scena dramele cotidianului, trimitand arhaicul in tarana la orisice contact violent cu noul gregar, cu modernitatea inca nedigerata complet.

Dan-Silviu Boerescu

Octav Dessila incepuse, probabil, sa asimileze succesul de librarie cu apoteoza scriitoriceasca si se construia pe sine ca personaj: autorul matur, dispus sa filosofeze, dar si sa fie hatru, traind viata cu aceeasi pofta cu care devora promisiunea recunoasterii oficiale, binenteles adulat de publicul feminine si de cel nostalgic-patriarhal. Il recunoastem, aici, pe Neculai Brates, eroul din Iubim, scriitor (romancier laureat!) si universitar cu mare prize la auditoriul de varste diverse, al carui protectorat amoros, apoi conjugal, si-l disputa cu fervoare doua superbe adolescente, Dana Boian si Aniuta Golub, liceene din dulcele targ al Iesilor. Ce ar putea fi mai flatant pentru un barbat in floarea varstei?

Posibilitatea de a jongla cu suflete, dreptul senioral de a alege il poarta pe Neculai Brates pe rogvaivul unui curcubeu erotizant: in aceeasi noapte, el isi aroga privilegiul de a o respinge pe Aniuta si se lasa, cu gratie voit desueta, cucerit de scrisoarea imperativa a Danei, vlastarul ultimei familii aristocratice veritabile din Moldova ancestral…

Dan-Silviu Boerescu

Aventurile Ciresarilor se incheie pe malul Marii Negre, prin cautarea unei cetati fantomatice scufundate in adanc. Tinerii eroi isi probeaza din nou curajul, inventivitatea si capacitatea de a rationa. Provocarea este mai fascinanta ca oricand, pentru ca existenta unor „turnuri” sau „coloane” nestiute de arheologi, care se arata doar in furtuna, poate fi iluzorie. In timp ce le cauta, Ciresarii gasesc cheia unui alt mister la fel de bine pastrat vreme de secole!

Este volumul cel mai incarcat de nostalgie, pentru ca, din taina in taina si din vacanta in vacanta, Ciresarii s-au maturizat si trebuie sa se desparta, pornind in viata de adulti. Aventurile si iubirile lor adolescentine converg acum spre o ultima intalnire la finalul careia isi ureaza, pentru tot ce va urma, drum bun.

Horia Garbea

Muntii acoperiti cu zapada le aduc Ciresarilor numeroase provocari. Lupii flamanzi, avalansele si prapastiile sunt ingrediente ale aventurii lor in confruntarea cu niste banditi care cauta o enigmatica si nepretuita cutie albastra, disparuta in urma unui hold-up tipic din Bucurestiul anului 1944. Pe cale rationala, in timp ce-si continua confruntarile fizice cu natura si cu adversarii, la fel de ostili, ciresarii descopera ascunzatoarea din munti a cutiei dorite si biruie principiul malefic reprezentat de cei trei gangsteri ce-o doreau la randul lor. Abilitatea de a schia la fel de bine cum gandesc ii scoate din nou invingatori pe tinerii protagonisti.

Horia Garbea

Roata Norocului este cel mai aproape de reteta romanului politist dintre volumele Ciresarilor. Trama detectivistica, abil condusa, lasa loc unei desfasurari de fapte tensionate si unor deductii de finete ale ciresarilor si in special ale liderului lor, Victor. Cu toate acestea, mai impresionant este mediul balciului provincial, inspirat descris de autor, cu multa veridicitate. In spatele mastii vesele a iarmarocului stau caractere tenebroase si „tristeti provinciale”. Ciresarii actioneaza eficient ca niste tineri justitiari, iar enigma se rezolva si ea, dar abia in ultimul rand al cartii.

Horia Garbea

Ciresarii isi folosesc energia si ingeniozitatea pentru a gasi o misterioasa si romantica „fata in alb”, captiva intr-un castel din marmura, nestiut de nimeni. Urmand drumul parcurs de un mesaj din partea fetei in alb si indicatiile dintr-un manuscris stravechi, tinerii descopera, dupa aventuri uimitoare si incercari care-i solicita din plin, „Castelul celor doua cruci” si o comoara medievala de mare pret. In lupta cu salbaticia muntilor ca si in rationamentele care-i conduc la aflarea secretului, tinerii sunt din nou impecabili, iar finalul ii gaseste victoriosi si fericiti.

Horia Garbea

Niciun roman pentru copii si tineret nu se poate compara, la noi, ca audienta si ca forta de fascinatie, cu Ciresarii. Ciresarii sunt personaje bine alese si atent construite de catre parintele lor. Se stie, de altfel, ca Victor, Lucia si Tic au fost create prin asemanare cu cei trei copii ai autorului. Ei au cateva trasaturi dominante, fizice si morale, care ii individualizeaza usor si ii fac lesne memorabili. In primul volum al seriei, cei sapte copii de pe Strada Ciresului si catelul Tombi vor sa elucideze un mister geologic, dar intalnesc in Pestera Neagra personaje adulte ostile, pe care le inving prin inteligenta si spirit de echipa.

Ciresarii, ca orice eroi care devin exemplari, doresc sa faca numai binele si reusesc sa-l faca. Motivatia lor e tocmai “cavalerismul”, nobletea binelui gratuit. Autorul Ciresarilor s-a inscris, in genul lui, printre nemuritori. Iar dincolo de autor, destinul personajelor pare sortit unei glorii ce va rezista multa vreme, in veacul ce ne este dat. Drum bun, Ciresari!

Horia Garbea

Traind de azi pe maine intr-un Bucuresti plin de tentatii, dar consumator de resurse, studentul la Drept Mihnea Baiatu nu si-a dat examenele, iar obtinerea licentei incepe sa semene cu un vis imposibil. A invatat insa cum sa castige increderea cetatenilor saraci cu duhul – si nu e putin lucru.

Plasat intr-un decor suburban, cu personaje caragialiene, Mihnea Baiatu se inscrie  insa fara doar si poate in specia eroilor lui Gib I. Mihaescu, urmariti de idealul femeii absolute. Expert in practicile „amorului democrat” si in escrocarea cu sistem – erotica si financiara – a proprietareselor de mahala, eternul student da nas in nas pe culoarele universitatii cu femeia perfecta, care-l scruteaza si ea, cu acelasi interes, prin lentila unui lornion de aur...

Teodora Dumitru

Viata ca o prada nu este propriu-zis o carte de memorii, nu este nici un roman de formatie, cum l-au socotit unii comentatori. Un numar de pagini reconstituie debutul literar al autorului: amintiri, portrete de scriitori cunoscuti, evocarea atmosferei cultural-politice de la inceputul deceniului al cincilea, experiente de lectura etc. Altele (nu putine) intra in sfera literaturii de fictiune: mici naratiuni ce pot fi citite independent, eu (naratorul) parand a fi un personaj ca oricare altul.

Simbolul latent, codul secret al operei, trebuie sa-l descoperim noi la lectura. El ne deschide (dar numai pe jumatate) o fereastra spre inceputurile misterioase ale creatiei. Vorbind despre ele, Marin Preda este asaltat din toate partile de imaginatia sa epica. Dintr-o confesiune despre originile creatiei, cartea este pe punctual de a deveni un tulburator roman despre nelinistea care precede scrierea unui mare roman.

Eugen Simion

Romanul din Fiul risipitor sta nu in actiune sau in poveste, ci in detalii si variatiuni. Lucruri aparent marunte, dar care fac tot interesul lecturii.

Iata variatiunile intoarcerii lui, de pilda. Parasirea Evei este de fiecare data atat de meschina, de mecanica si dezarticulata de orice sentiment, incat raspunsurile la intrebarea „Cum il va primi inapoi de data asta?” alcatuiesc in sine un roman de suspans cu constructie involutiva, marcand regresul Evei de la dragostea senina din prima parte la dragostea amestecata cu ura, frustrare si resentiment de la sfarsit. Memorabil este construita reactia femeii la cea de-a treia intoarcere, cand barbatul este impuscat in brat in incercarea de a ajunge la Eva: Tudoran prinde intr-un stil aproape scenic trecerea Evei de la repulsie la curiozitate, apoi la mila, apoi la indiferenta, apoi la compatimire cvasimaterna, apoi din nou la dragoste.

Mihai Iovanel

Poemele din Operele imperfecte nu sunt mai frumoase sau la fel de frumoase ca eroticele din O viziune a sentimentelor. Sunt, pur si simplu, altfel, desi apartin aceluiasi poet. In loc sa regretam schimbarea, ar trebui sa o salutam: Nichita Stanescu este unul dintre putinii mari poeti romani care nu accepta sa moara in viata fiind si, mai intai la 37, apoi la 45 de ani, intoarce spatele la tot ce crease pana atunci si cauta altceva. Tocmai aceasta misterioasa – pentru unii, inexplicabila sau inacceptabila – pluralitate asigura operei sale o remarcabila rezistenta in timp.

Etapa postmodernista este, in opera stanesciana, la fel de reusita si de insemnata, pentru evolutia istorica a poeziei romanesti, ca si etapa modernista. Sunt mai putine versuri memorabile si mai putine poeme antologice, dar in spatele textului programatic alcatuit pulseaza aceeasi gandire poetica in alerta, aceeasi inteligenta discursiva si, mai ales, aceeasi incredibila capacitate de a tulbura sensurile, care stravede, in semnele greu de inteles de pe fata, nodurile de neinteles de pe dos...

Razvan Voncu

Despre Caragiale, ca in genere despre clasici, vorbim mai ales in ocazii festive. In restul timpului, Caragiale este acela care vorbeste despre noi. Si se pare ca o face mult mai bine. Ceea ce spunem noi despre Caragiale este supus revizuirii neincetate. Ceea ce a spus Caragiale despre noi ramane turnat in bronzul eternitatii. Caragiale evadeaza mereu din formulele in care incercam a-l prinde, pe cand noi nu izbutim a evada din formula in care ne-a prins Caragiale. Niciodata nu vom izbuti sa-l epuizam pe Caragiale. El este acela care intotdeauna ne va epuiza pe noi.

Stefan Cazimir 

Intreaga opera literara a lui V. Voiculescu – versuri, proza, teatru – este organizata ca un sistem unitar de raspunsuri la o singura intrebare: Poate omul sa se transforme, sa-si schimbe conditia, sa devina intai un altul, apoi, la un alt nivel de existenta, altceva? La inceputul drumului sau in lume, lipsit de vederea lucrurilor de dincolo de lume, poate omul ajunge, prin ravna lui, sa le vada? Si cum, pe ce cai si prin ce mijloace s-ar putea dobandi ravnita vedere? Si ce inseamna a vedea? Zahei Orbul este naratiunea simbolica cea mai lipsita de speranta din literatura romana. Termenul de comparatie opus nu poate fi decat naratiunea cea mai optimista din literatura romana, povestea femeii care reinstituie ordinea in lume facandu-si singura dreptate. Vitoria Lipan, esenta si ea a unei civilizatii arhaic simbolice, reprezinta tipul antinomic fata de Zahei. Ea biruie in imanenta, Zahei esueaza in transcendenta.

Roxana Sorescu 

Ce ramane valabil astazi din poetul Topirceanu? As zice ca tocmai una dintre fatetele umoristului. Adica ceea ce-l face sa fie nu contemporanul nostru (cum cerea o sintagma candva la moda), ci exact contemporanul contemporanilor lui: insul activ, implicat in conflictele si in partizanatele scriitoricesti, care-si citea cu fervoare comilitonii si-si incanta la diverse sezatori literare publicul, tamaind sau otravind dupa situatie. Intr-un cuvant, cronicarul. Topirceanu nu e un desenator dupa natura. Memorabil, in schimb, se arata in crochiurile dupa literatura.  Ca oricarui meserias, cand scrie despre scris, lui ii sta bine. Relativismul, disimularea, faconda, rasfatul, poza il prind. Le afecteaza una cate una si le ia peste picior nu neaparat in aceeasi ordine. 

Cosmin Ciotlos

Avem in Padurea spanzuratilor unul dintre acele romane care s-au impus nu doar printr-o tema majora, dar si prin incercarea de a schimba formula literara. E. Lovinescu prevazuse ca romanul modern se va indrepta spre viata urbana, dupa ce fusese dominat de interesul pentru sat, si spre psihologie, dupa ce socialul prevalase. Paradoxul face ca tocmai scriitorii ardeleni, majoritatea, fii de preoti, de invatatori sau de notari de la tara, sa fi fost aceia care sa „importe” in Romania tematica rurala. Nu scrisese, in definitiv, Rebreanu insusi Ion? In Padurea spanzuratilor el face pasul spre urban si psihologic. Mai exact, o jumatate de pas, poate totusi cea mai importanta. Al doilea roman al lui Rebreanu este unul de tranzitie, intre doua varste ale genului.

Liviu Rebreanu nu e doar un martor al celei mai radicale prefaceri din istoria romanului romanesc, dar un actor important. Intre Ion si Patul lui Procust romanul romanesc isi schimba infatisarea, comportamentul si stilul de viata. Padurea spanzuratilor reprezinta o treapta. Nici un alt roman al vremii nu ne ajuta in egala masura sa intelegem aceasta schimbare.                 

 Nicolae Manolescu

Fara a fi modificat radical evolutia romanului european modern, contemporana cu o Virginia Woolf, Hortensia Papadat-Bengescu ramane in orice caz o mare reformatoare in literatura roma­na, o fondatoare stralucita si inca neegalata a prozei analitice, care a stiut sa patrunda in abisul psihologiilor obscure, cu mij­loacele observatiei si ale sugestiei fiziologice. Asocierea din­tre sondajul interior si numeroasele notatii de comportament, la nivelul reactivitatii organice spontane, confera analizelor aces­tei autoare o puternica originalitate de formula literara. Forta constructiei, de o impresionanta anvergura, evocarea unei multimi de personaje, pe amplul spatiu al mai multor mii de pagini, adau­ga spiritului analitic inventiv energiile unei imaginatii narati­ve autentice, nutrita poate de o experienta limitata si de o ex­pertiza externa elementara, in schimb de un dar exceptional de autoanaliza si de introspectie extrem de nuantata a constiintei, dar mai ales a subconstientului individual.

Florin Mihailescu

Triunghiuri amoroase sunt destule in amandoua romanele lui Camil Petrescu de dinainte de razboi. Combustibilul care pune dorinta in miscare este, in amandoua, vanitatea. Daca pasiunea se analizeaza si formeaza obiectul prozei psihologice, vanitatea se reflecta in gesturi si formeaza obiectul prozei comportiste. Camil Petrescu, atat de dator lui Proust in tezele lui despre roman, nu-i datoreaza mare lucru in romane ca atare. Patul lui Procust e romanul unor vanitati ranite: a doamnei T. si a lui Fred Vasilescu, in primul rand. Tocmai ale celor carora Autorul le da cuvantul, pe care-i indeamna sa scrie. Doamna T. reuseste mai bine sa se confeseze, desi nici ea pana la capat. Fred Vasilescu, in schimb, nu vorbeste deloc despre el insusi (nu aflam niciodata de ce o paraseste pe doamna T., pe care o iubea), preferand sa se ocupe de Ladima si de Emilia, a caror relatie il intriga, fiindca nu descifreaza in ea nicio urma de vanitate. Din contra, o patima greu stapanita la Ladima, iar la Emilia un vag dispret de femeie nesatisfacuta de darurile preponderent epistolare ale poetului indragostit.

Nicolae Manolescu

Avem de-a face in La Lilieci, cum foarte expresiv ne spune o formula dintr-un poem, cu „un teatru mare cat satul“. Este, intr-un sens mai larg, o poezie a „rolurilor“, in care autorul-povestitor preia masti, intrupeaza personaje din universul taranesc si, mai ales, „fotografiaza“ date si situatii ale realului, in substanta lor bruta, pastrand doar gradul de „transfigurare“ inerent, retinut aproape exclusiv in masura in care faptul de viata si de limbaj preia structuri arhetipale, fiind gata modelat de un mod specific de a vedea lumea, prelucrat de traditia seculara, adica are o deja marcata dimensiune simbolic-ritualica, transmisa prin ani pana in momentul refacerii ei in evocare.  Faptul de viata pare, astfel, a se prezenta singur, avandu-l ca unic mediator, bun conducator de energie verbala, pe autorul care preia rostitul si facutul ca pe tot atatea „felii de viata“.

Ion Pop 

„La Lilieci“ este, de fapt, numele cimitirului satesc al Bulzestilor: o lume, asadar, inmormantata, dar cu care inca se mai comunica, evocata prin ritualuri de pomenire ce se desfasoara in chiar acest spatiu si mai ales reinviata in cuvant din memoria localnicilor, din traditiile si din folclorul lor.

Fata de poezia scrisa pana atunci de Marin Sorescu, La Lilieci se deosebeste intr-o foarte mare masura. Acel joc, manierist ca tipologie, al ideilor cu fantezia a disparut, dezvoltarile „baroce“ ale imaginilor ingenioase nu se mai regasesc aici, iar confesiunea directa e, de asemenea, ca si absenta si nu e asumata „liric“... Alte „medieri“ si-au facut, in schimb, aparitia si au o functie determinanta: naratiunea, dialogul, descrierea „realista“ de decoruri naturale si gospodaresti, de secvente de viata „normala“, cu elemente cand mai banale, cand mai insolite, conducand spre o viziune dramatica, teatrala a lumii.

Ion Pop

Enigma Otiliei este, pe scurt, un roman puternic, impecabil construit, un roman auctorial cu un narator care stie tot si comenteaza cu mare volubilitate toate actele eroilor si toate situatiile prin care acestia trec. Stie chiar ce se afla scris intr-un plic inainte ca adresantul sa-l deschida... Naratorul calinescian este, apoi, informat in toate directiile, de la arhitectura la moda timpului, si speculatiile lui fac parte din substanta epica. G. Calinescu a innoit si din acest punct de vedere structura si limbajul romanului romanesc, preluand si reformuland un model deja clasicizat.

Eugen Simion

Dincolo de orice alte consideratii, Europolis ramane un foarte frumos roman de epoca despre efemeritate, iluzie si esec, un roman in care mozaicul etnic al lumii levantine de la gurile Dunarii serveste drept fundal social si efigie identitara a frontierei maritime romanesti. Sigur ca intre timp multe s-au schimbat, iar Sulina de azi nu mai seamana cu portul dinamic si cosmopolit din anii ’20. Insa farmecul si puterea de seductie a cartii lui Jean Bart raman intacte, peste timp si mode. O carte pitoreasca si melancolica, a carei prospetime exotica va face sa viseze inca multe generatii de cititori. Si care, de fapt, asteapta sa fie redescoperita.

Paul Cernat

Intre Voica si Pontiful s-a scurs o jumatate de secol de istorie, de viata, de creatie; in acesti ani, Henriette Yvonne Stahl a trait numeroase evenimente dramatice, ale istoriei romanesti ca si ale destinului personal, a scris cateva carti – nu multe –, dar nu s-a schimbat in esenta. „Domnisoara“ s-a maturizat, a devenit o femeie cu o personalitate puternica, dominata de sete e cunoastere, pe care si-a descoperit-o citind carti de filosofie, dar si de initiatica, ezoterism, mistica, ocultism. Dintre scriitori, cel mai apropiat i-a fost Dostoievski. O experienta a extazului, a „rapirii“ intr-o alta dimensiune, pe care marturiseste a o fi trait in anul 1933, a motivat-o sa caute experiente extraordinare si oameni cu puteri neobisnuite, „initiati“, frecventand de atunci cu asiduitate vindecatori, telepati, hipnotizatori, vraci, cunoscatori ai cabalei etc. Din acestea s-a nutrit arta ei de a crea o tipologie umana atipica, personaje bizare, psihologii abisale, care o situeaza in prelungirea esteticii romantismului. La capatul lecturii a doua romane atat de deosebite prin problematica lor, opera unei scriitoare prea putin cunoscute azi isi dezvaluie nota ei de pregnanta originalitate, de atractie pentru personaje si fapte care ies din sfera cotidianului. Henriette Yvonne Stahl e o prozatoare care se citeste cu placere si interes.

Elena Zaharia-Filipas

Recitesc dupa mai mult de 30 de ani de la aparitie Marele singuratic si ce constat? Ca lectura merge, intai, greu si ca, atunci cand vine vorba de lumea satului, verva naratorului creste subit  si stilul epic capata fluenta. Stilul redevine meticulos, putin impiedicat indata ce prozatorul face analiza unui sentiment complex: iubirea dintre un insingurat incapatanat si banuitor (horticultorul Niculae Moromete) si o pictorita inteligenta si putin sofisticata (Simina Golea), trecuta printr-o casnicie nefericita (cu brutalul Victor Patrascu), obsedata de talentul ei nesigur.

Roman autobiografic? Intrebat, prozatorul evita sa dea un raspuns. Un roman, oricum, in care eroii din Morometii isi dau, parca, o intalnire de adio intr-un epilog in care au loc iubiri profunde

si nefericite, gelozii si crime dostoievskiene, comentarii morale acute si pertinente si analize bune, verosimile, de ordin existential. Este domeniul si stilul in care Preda a excelat totdeauna...

Eugen Simion

Mesajul ascuns al cartii ne face sa credem ca, de aceasta data, Zaharia Stancu n-a mai fost doar un polemist social, un jurnalist plin de furie si de indignare, n-a mai fost vocea suferintei, acuta si vindicativa, cum s-a aratat in toate scrierile unde apare si nu apare Darie. De aceasta data, Zaharia Stancu a depasit propria limita de intelegere si a inteles. Cu aceasta carte, este opinia mea, Zaharia Stancu intra in randul marilor scriitori. Intra in randul marilor scriitori pentru ca a inteles ca o carte nu doar descrie lumea, ci creeaza o lume noua, o lume care este crezuta, acceptata, uneori mai puternic decat lumea reala. Lumea din Ce mult te-am iubit apartine unei parti din sufletul romanesc. Poate nu cea mai luminoasa, dar sigur o parte importanta. Practic, aceasta carte este un act de afirmare a libertatii spiritului si a creatiei. [...] Pentru a sti ce a scris Zaharia Stancu nu trebuie sa cititi istorii literare, trebuie sa cititi macar Ce mult te-am iubit.

Eugen Uricaru

Ioan Slavici a fost indiscutabil un om ros de intrebari, la care a dat raspunsuri radicale, de cele mai multe ori impotriva curentului, el, altfel, omul bland si intelegator cu toti semenii din jurul

sau. Poate din aceste indoieli pe care timidul Slavici le-a exprimat raspicat s-au nascut si personajele sale atat de complexe, umane, in ultima instanta. De aici valoarea exceptionala a scriitorului, care a introdus in literatura romana nu arhetipuri, ci personaje vii. De aceea, daca, in general, arta nu trebuie judecata valoric prin biografia autorului, tin sa-i dau dreptate regretatului Valentin Tascu, atunci cand spune ca Ioan Slavici poate fi regasit in personajele sale. Si, poate tot de aceea, datorita talentului sau autentic si fiindca a fost la curent cu marea literatura europeana, Slavici a facut scoala, devenind cu adevarat un clasic al literaturii romane. Pentru ca, la fel ca prietenul sau Eminescu, cel care a deschis poeziei romanesti usa universalitatii, acelasi lucru l-a facut Slavici pentru proza. Cele cinci lucrari prezentate in aceasta carte – Popa Tanda, Gura satului, Budulea Taichii, Moara cu noroc, Padureanca – constituie cea mai mare realizare a unui scriitor menit sa ne infatiseze comedia umana‘‘ a ardeleanului de rand, intr-o lume conservatoare aflata intr-o rapida si profunda innoire.

Gheorghe Schwartz

Mihail Drumes – un caz? Fara indoiala ca da. Citit pe nerasuflate de largi categorii de public, de-a lungul a circa sapte decenii, Drumes nu s-a bucurat pana acum de o reala receptare critica. Una, se intelege, care sa tina cont ca majoritatea creatiilor sale apartin de drept paradigmei literaturii de consum si, prin urmare, nu pot fi judecate cu instrumente estetice. In interiorul acestui gen, Drumes e un autor respectabil, un profesionist cu bune intuitii si un scriitor caruia nu-i este interzis un anume fel de maiestrie. Formula sa este inimitabila, dupa cum o dovedeste si faptul ca, in plina economie libera, in care scriitorii de consum occidentali cunosc, in traducere romaneasca, succese remarcabile, intarzie sa apara un nou autor roman de profil, care sa domine scena literaturii populare scrise cu autoritatea cu care a facut-o Mihail Drumes.

Razvan Voncu

Prin tema care-i confera si titlul, romanul pare sa-si aiba sursa in perioada portugheza, asa cum mentioneaza Eliade in Jurnal, in 21 iunie 1949: „Solstitiul de vara si noaptea de Sanziene isi pastreaza, pentru mine, toate farmecele si toate prestigiile. Se intampla ceva si ziua aceasta mi se pare nu numai cea mai lunga, ci, pur si simplu, alta decat cea de ieri sau cea de maine. Candva, in Portugalia, imaginasem un fel de poveste cu miracolul regenerarii si tineretii vesnice dobandite intr-o noapte de Sanziene. Imaginasem e putin spus. Multe zile de-a randul am trait parca sub vraja acestui mister. Traiam asteptand: sa mi se intample ceva, sa mi se dezvaluie ceva.” Noaptea de Sanziene constituie pentru Eliade un alt moment privilegiat de revelare a numinosului, iar alaturi de sentimentul alteritatii se afla si cel al magicului.

Angelo Mitchievici

Acest roman constituie poate proiectul cel mai ambitios al lui Mircea Eliade, acela de a configura un Zeitgeist, plasandu-se astfel alaturi de romancieri europeni redutabili. Romanul recapituleaza toate temele esentiale pentru opera lui Eliade, teme care-si gasesc ecoul atat in proza si in dramaturgia sa, cat si in opera stiintifica sau in publicistica. In acelasi timp, romanul reprezinta un mare semn de adio, este un roman al despartirilor, al rupturilor, al unei lumi disparute care va continua sa-l obsedeze pe scriitor si asupra careia acesta va mai reveni, dar niciodata cu acest suflu, cu o astfel de anvergura.

Angelo Mitchievici

In Romania anilor ’30, Panait Istrati ramane un scriitor de referinta, fiindca francofilia noastra si-a descoperit, prin el, un reper. Mai interesanta devine „opera revolutionara“ a scriitorilor romani in anii ’40 sau ’50 – anii primelor romane realist-socialiste consacrate lui 1907, cand paginile schematice ale Ciulinilor... pot fi regasite in scrisul lui Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, V.Em. Galan si al unui sir intreg de scriitori citabili sau penibili care vor sa comemoreze, cu manie proletara, taranii ucisi –, si mai interesanta devine „mostenirea literara“, in anii ’60, cand ecourile Chirei Chiralina pot fi descoperite in scrisul lui Eugen Barbu, Fanus Neagu s.a. Inca mai ramane de analizat omul politic care a avut un rol esential in procesul ruinarii utopiei – al deziluzionarii revolutionarilor, mai mult sau mai putin profesionisti.

Cornel Ungureanu

Exista un Eminescu al manualelor scolare, cu “Ce-ti doresc eu tie...”, “Calin”, “Revedere”, “Sara pe deal”, “Luceafarul” s.a.m.d. Exista unul romantios, pentru feminitatea daruitor-despletita, in asteptarea Zburatorului, care canta “Pe langa plopii fara sot” si “Somnoroase pasarele” cu vocea tandru ragusita a Vetei din “O noapte furtunoasa”. Un Eminescu al basarabenilor – “Doina” - care aduce lacrimi si dor de razbunare „de la Nistru pan’la Tisa”, un altul al ardelenilor (“Geniu pustiu”), blajenilor („te salut, Roma mica !”), oradenilor lui Iosif Vulcan, ca si, mai ales, al bucovinenilor scoliti in traditia lui Aron Pumnul. Exista un Eminescu al initiatilor, rafinatilor, comparatistilor si variantistilor, al tematismului si istoriei motivelor, al structuralismului si psihanalizei, al celor care aduna in esenta eminescianitatii firele marelui lirism dintotdeauna si de pretutindeni, de la comorile sanskrite, Pindar, Shakespeare si Dante, la romantismul de Jena, Hugo, „les poéts maudits”, Lermontov etc., dupa cum exista un Eminescu al liceenilor acneici, care hohotesc pronuntand deocheat „Kamadeva, zeul indic” si descopera cu ludica excitare cutare pasaje sexuale printre variantele prozei eminesciene, sau texte precum “Antropomorfism”, pe care le contrapun cu ludica obraznicie eroticii hyperionice. Exista apoi un Eminescu al studentilor filologi, dar si al celor de la actorie, un „altul” al filosofilor hipnotizati de Constantin Noica, de traducerile kantiene ale poetului si pasionati sa gaseasca inca un nucleu schopenhauerian in poemele acestuia. Un Eminescu al indianistilor si germanistilor, al  sursologilor, al preotimii putnene (si nu numai), al antisemitilor cu A. C. Cuza si Nicolae Rosu in frunte, unul strict didactic, al profesorimii care cauta cu precadere eticul, exemplaritatea morala, in dauna examenului estetic, un Eminescu folosit propagandistic de protocronismul si „dacismul voievodal” al ceausismului, dar si unul exaltat de oamenii stiintelor exacte, fericiti de apetitul eminescian fata de fizica, matematica, astrologie, economie, chimie s.a.

Dan C. Mihailescu

Tocmai imprevizibilitatea afectului il atrage si-l bulverseaza pe Sandu, imprevizibilitate recuperabila mai  degraba din romanele rusesti, unde intensitatea sentimentului se insoteste cu capriciul lui. Cu Sandu si Ioana intram in zodia cuplurilor care se dizolva nu neaparat din incompatibilitate, ci din prea multa compatibilitate, un joc al nervilor, un razboi de uzura, o absurd confruntare a orgoliilor. Andrei Siniavski remarca acest fenomen la scriitorii rusi incepand cu Puskin si al sau Evgheni Oneghin: cat timp Tatiana il iubeste pe Oneghin si i se ofera, el ramane indiferent; cand ea se casatoreste cu un altul, el se reindragosteste subit de ea, fara speranta. La fel, Peciorin din “Un erou al timpului nostru” la Lermontov, Beltov din “Cine-i de vina?” al lui Herzen, Lavretki din “Un cuib de nobili” al lui Turgheniev. Eroinele lui Holban, poate cu exceptia Daniei, care se detaseaza pe fondul unui alt orizont de posibilitati, sunt cu toatele mal aimées de catre ceea ce Siniavski numea „a superfluous man”. Cu romanele lui Holban si ale lui Camil Petrescu intram intr-o zona abisala a cuplului, a iubirii, unde camera de rezonanta o reprezinta literatura, devenita o oglinda in care se rasfrang toate emotiile si toate reflectiile.

Angelo Mitchievici

Ultima parte a cartii, “Intre vanturi”, se situeaza, tipologic, intre mai multe tipuri de roman active in epoca: romanul de medii sociale (despre Iasiul postbelic, mahalagizat si trivializat), romanul eseu (despre inceputurile literare mature ale lui Danut), romanul „rusesc“ de dragoste, dintre Olguta si Vania, desfasurat in decoruri internationale, romanul „gorkian“ al lui Vania (reusit, dar din pacate prea redus), romanul instrainarii si cel universitar parizian al Monicai si Olgutei (insotite, patern, de Alexandru Palla). Abandonat vreme de cativa ani, spatiul idilic al mosiei va reveni spectaculos, desi iluzoriu si efemer, in prim-plan, dupa intoarcerea de la Paris a fetelor.

Romanul Medelenilor are inca multe de spus noilor generatii de cititori si isi asteapta, inca, adevarata reconsiderare critica. Dincolo de orice consideratii tehnice, cartea este cel mai impresionant si mai fermecator poem epic dedicat marilor vacante din intreaga noastra literatura, o carte-fanion a unei stari de spirit.

Paul Cernat

Ceea ce organizeaza, subteran, materia acestui roman-fluviu este trecerea timpului (biografic, social, istoric) si a varstelor umane, cu corolarul ei, dezvrajirea lumii, descoperirea realului si nevoia recupearii unui Paradis pierdut. Digresiunile de care s-a facut atata caz nu reprezinta decat forme de amanare a trecerii timpului. Atmosfera Medelenilor revine tot mai rar in cadru, pe  masura ce, din fundal, se aude vuietul tot mai amenintator al timpului distrugator, ca o Simfonie a Destinului (cu actiune ciclica, „in bucla“). In timp ce mos Gheorghe agonizeaza la cateva sute de metri distanta, domnul Deleanu incearca (inutil) sa ii retina atentia Olgutei, povestindu-i din Cei trei muschetari…

Paul Cernat

Urmarind adolescenta protagonistilor, Ionel Teodoreanu surprinde – printre cei dintai intre romancierii nostri interbelici – un ritm si un stil de viata deja modernist, sincron cu cel occidental. Modern style-ul casei din Pitar Mos a lui Herr Direktor si Danut, stilul garçonne, emancipat, al Olgutei Deleanu, preocuparile sportive ale tinerilor, automobilul, cinematograful, petrecerile de liceeni prefigureaza deja atmosfera anilor '20.

Prin Mircea si Danut, Ionel Teodoreanu se dovedeste a fi, de fapt, un subtil avocat literar al medelenismului. Caci “medelenismul” nu e legat doar de experienta socio-istorica a unei clase in declin. E un stil de viata strans legat de experienta unor varste ale marilor vacante (copilaria, adolescenta, prima tinerete), aflate la “hotarul” dintre doua epoci istorice. E, totodata, o emblema a intimismului familial pe care chiar si lumea comunista autohtona l-a conservat, pana la un punct.

Paul Cernat

Ceea ce uimeste si seduce cu precadere in Amintiri... este puterea privirii de a calatori nestingherit, incoace si-ncolo, in acest univers launtric, fie evocand poznele lui Nica de parca ar fi vazute chiar cu ochii copilului de odinioara, fie alunecand, in treacat, peste melancoliile scriitorului adult.

Povestile lui Creanga sunt delectabile deopotriva pentru copii si pentru adulti. Insa numai cei din urma le pot gusta pe deplin savoarea. Creanga pare a nu-si fi batut capul sa inventeze povesti: avea destul material la indemana ca sa mai fie nevoie de asa ceva. Cat datoreaza el creatiei folclorice anonime si cat ii este aceasta tributara dupa publicarea povestilor si absorbtia – sau reintoarecea – acestora in circuitul oralitatii e o chestiune ce poate interesa migaloase cercetari erudite. Farmecul povestilor lui Creanga nu sta in inventie – cel mult, aici si-a spus cuvantul selectia facuta de scriitor dintr-un inventar disponibil atat de bogat. Ceea ce atrage si cucereste, in primul rand, e “punerea in scena” - nemaivorbind de darul rostirii plastice, suculente, atat de mult comentat si analizat.

Liviu Papadima

Imaginea acestui poet nedreptatit de destin s-a asezat, in timp, acolo unde critica literara preconizase ca se va fixa. Un precursor, dar nu un poet actual prin toate segmentele operei sale, un talent viguros, dar mai putin un model de urmat, un rebel, dar in interiorul comunismului, Labis va ramane mai mult prin ceea ce ar fi putut fi decat prin ceea ce a fost cu adevarat. Totusi, si prin ceea ce a fost, el a jucat un rol insemnat in supreavietuirea poeziei romanesti, in perioada cumplita a stalinismului literar, ca si in revenirea ulterioara la modelele interbelice, la modernitate. Incercarile de recuperare a operei sale postume, benefice pentru cunoasterea mecanismelor interioare ale creatiei labisiene, nu vor modifica, banuiesc, imaginea sa critica. Important este insa ca opera sa mai poate fi citita si astazi, ca zeci de poezii ale sale nu sunt datate, ca intalnim in ele, chiar daca nu pe deplin formata, o voce poetica suficient de clara si de distincta, de autentica, in raport cu poetii generatiilor anterioare si cu cei care vor veni dupa el. Iar daca noile generatii nu mai poetizeaza dupa modelul Labis, sunt sigur ca poetii romani din anii ce vin vor medita mereu la destinul atat de nedrept al acestui talent urias, ca si la ravna lui poetica, in urma careia a ramas, pana la urma, o opera insemnata in literatura noastra postbelica. Poezia lui Nicolae Labis este dovada vie ca sacrificiul sau n-a fost in zadar.

RAZVAN VONCU

Nu in latura caracterologica sta insa meritul romanului lui Cezar Petrescu. In datele lor interne, personajele au ceva predictibil. Ascensiunile le sunt sincrone. Caderea unuia duce la prabusirea celorlalti. Si, de obicei, intocmai ca in jocul de domino, toti au in preajma pe cate cineva. Momentele de singuratate sunt rare in Calea Victoriei. Admirabila, in schimb, e inventia epica, desi nu din ea, ci din lirismul difuz i s-a tras romancierului succesul. Fiecare capitol incepe printr-un soi de avertisment metaforic, fara nicio legatura explicita cu continutul ulterior. Unele dintre aceste puneri in tema (mai degraba decat in abis) au intr-adevar structura de anecdote, dar atat de generale, incat propriu-zis nu putem vorbi despre narativitate autentica. Cel mult, despre infuzie de stari de spirit. Procedeul tine de alegorie, si substratul vag moralizator se ghiceste permanent indaratul lui. Insasi Calea Victoriei reprezinta, au aratat-o mai toti comentatorii, un alt nume pentru melanjul de opulenta, viciu, civilitate, eleganta, conspiratie si tragedie care freamata in marele oreas. De altminteri, prea putine lucruri se petrec spatial pe fostul Pod al Mogosoaiei.

COSMIN CIOTLOS

Dincolo de miza estetica a cartii, seriile succesive de cititori au fost fascinati, fie ca au vrut, fie ca nu, in tot acest rastimp, de fenomenul ce constituie substanta romanului: ciocoismul, forma romaneasca a parvenitismului, a venalitatii si a lacomiei, a lipsei de repere morale, a mitocaniei agresive si viclene, a exhibitionismului imbuibatilor si ingamfatilor. Ciocoismul repugna aproape tuturor la prima vedere, dar el sta ascuns probabil in fiecare dintre noi; suntem obligati sa vedem ca mereu sunt create conditii si motive pentru renasterea lui; nimic nu-l poate stavili cu totul, cel putin pana acum. Iata, o constatare deconcertanta pentru oricine mediteaza serios si-n tonalitate responsabila despre centrele de imoralitate din spatiul nostru public. Parafrazandu-l pe Spinoza, autorul Eticii, am putea spune ca unei pasiuni si unui viciu nu le poti opune cu folos decat ceva egal in forta, daca nu ceva mai tare decat ele. Deocamdata, ciocoismul este, din pacate, un viciu activ, iar adevaratele virtuti ale vietii democratice – politetea, spiritul de dreptate, cinstea, simplitatea, loialitatea, prudenta, toleranta, blandetea curajoasa si curajul bland, grija si iubirea – apar ca valori morale si forte sufletesti lipsite de vlaga.

VASILE MORAR

Cum in Cronica exista, din cand in cand, cate un Jeu pus la cale de acel Je al cronicarului, vedem ca unul dintre modelele sale il constituie fratii Goncourt. Or, din Jurnalul acestora aflam ca orice nobilime (...) gaseste viata de-a gata si o consuma imediat, cu lacomie, asa incat intra foarte curand in contact cu vidul, intrucat nici nu mai are ce consuma, nici nu este apta sa creeze, caci “neantul mintii” ei o covarseste; in consecinta, nobilimea are imperioasa nevoie, din plictiseala cumplita si din senzatia de gol, de divertisment. Foarte exact ilustreaza acest fapt Cronica in intregimea ei.

Si mai exista in Cronica un mesaj, unul ultrasecret, deconspirat de insistenta cu care a retransmis in ultimele parti ale romanului. E in legatura cu laitmotivul evadarii, al fugii, reusita in cazul unora (Ionel Haralamb, Dim Cozianu), esuata tragic in cazul Lascarilor. Iar mesajul ultrasecret apare, cu “groaza cumplita”, in intrebarea obsedanta pe care si-o pune, agonica, Elvira Vorvoreanu: Si daca o sa mor aici? Sublinierea apartine chiar cronicarului si se incarca de un sens transparent, acum cand o putem reciti deschis nu numai din perspectiva eroinei, ci si din aceea, cu repercursiunile bine cunoscute, a biografiei scriitorului.

ION VARTIC

Cronica de familie sta sub pavaza sumbra a lui Nietzsche. Senzatia neantului interior le impulsioneaza membrilor Familiei vointa de putere: sa traiesti stiind ca adevarata ratiune a vietii consta in revelatia neantului si in cucerirea lui, fie ca in esec, fie ca in victorie, vei ajunge la un fatal paradox: o noua si ultima revelatie a nimicului. Protagonistii Cronicii n-ar putea trai decat la inceputul lumii, cand vointa lor de putere s-ar putea manifesta din plin, cand totul ar putea fi castigat; or, ei traiesc la sfarsitul lumii, cand nu mai este, de fapt, nimic de facut, nimic de castigat. Cel mai bine exemplifica situatia de fapt traiectoria tragica, absurda si descendenta, derizorie, a biografiei Elvirei Vorvoreanu, cea mai vie si fascinanta femeie lansata vreodata in proza romaneasca.

ION VARTIC

Dupa '90, Petru Dumitriu a fost, in mod obsesiv, intrebat de ce si cum a devenit un reprezentant al realismului socialist. Spre cinstea sa, scriitorul nu da, post festum, explicatii “eroice” si sofisticate, ci unele reale si extrem de terestre: protejarea parintilor sai arestati si anchetati si incercarea lui disperata de-a supravietui: “Efectiv, eu am inceput crapand, pur si simplu, de foame. Eram slab, eram aproape un schelet. De nemancat ce eram” sau “Eram un schelet. Si ma gandeam: mor de foame, mor de pneumonie, mor de tristete. Ce ma fac? Hai sa incercam cu astia!” Si, prin urmare, “s-a facut frate cu dracul pana trece puntea”. Dar ceea ce e decisiv pentru onoarea scriitorului nu e faptul ca el recunoaste acum ca a semnat pactul cu diavolul, ci ca el marturisea adevarul chiar atunci, in momentul cand facea acest pact, adica in anii '50. Capitularea scriitorului si semnalarea ei se afla inregistrate in ultima parte, a XXIV-a, a Cronicii de familie, dedicata Tineretii lui Pius Dabija, adica artistului tanar din perioada obsedantului deceniu (initialele personajului, P.D., sunt chiar cele ale prozatorului).

ION VARTIC

Tema centrala in Morometii ar fi libertatea morala in lupta cu fatalitatile istoriei. Ea este anuntata de prozator intr-o fraza liminara, programatica, de care s-a facut in interpretarea critica mai mult caz: “In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-ai Doilea Razboi Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mare.” Ceea ce urmeaza in roman contrazice aceasta imagine. Timpul este viclean, rabdarea nu e decat o forma de acumulare pentru o noua criza. La sfarsit, cand drama Morometilor este narata si, prin ea, imaginea vietii linistite spulberata, prozatorul revine asupra notatiei de inceput: “Timpul nu mai avea rabdare.” Este una dintre multele imagini ale simetriei in literatura lui Marin Preda, plina de evolutii inchise, de ample miscari in cerc, si vrea sa dea o idee despre rotatia procesuala a vietii dupa o lege statornica si misterioasa care actioneaza si in natura. Chiar demersul epic se inscrie in fatalitatea acestei repetitii.

EUGEN SIMION

Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitate: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata, si de aceea cruzimea, cat si josnicia, omorurile si spanzurarile intalnite des la Rebreanu si Sadoveanu si existente, de altfel, si in viata taranilor nu si-au mai gasit loc si in lumea mea scaldata in lumina eterna a zilei de vara. In realitate, in amintire imi zac fapte de violenta fara masura si chipuri intunecoase, infernale, dar pana acum nu le-am gasit un sens... Poate ca nici nu au!?

MARIN PREDA

Tatal real pe care il invoca in fragmentul citat mai inainte este, desigur, un simbol al acestei lumi scaldate in lumina eterna a zilei de vara, dar Ilie Moromete, varianta lui din roman, este creatia fictiunii epice, este un veritabil erou de roman. Nu stiu si, pana la urma, nici nu intereseaza aproape deloc daca scriitorul a pornit de la un prototip sau l-a inventat pur si simplu. Importanta, cu adevarat, este doar veridicitatea lui literara. Si la acest capitol lucrurile sunt clare in Morometii I-II: Ilie Moromete este un personaj memorabil, un personaj care a coborat din carte in viata cu identitatea data de Marin Preda. Asa se intampla de regula cu personajele din marile romane ale literaturii...

EUGEN SIMION

Lui Bacovia ii repugnau teoriile. Probabil ca le percepea ca pe niste surse de falsificare. Numai inspiratia genuina, senzoriala o simtea ca pe o garantie de autenticitate. El se credea un “senzitiv”, ca in proza sa cunoscuta, nu un intelectual. Se vedea pe sine, probabil, in situatia de artist sincer si spontan, in priza directa cu senzatiile care ii talmaceau lumea, evitand complicatiile si artificiile.

Simbolismul bacovian lasa cateva usi deschise spre esteticile ce vor irupe dupa el, cand poemul va deveni prisma metaforica prin intermediul careia poetul isi cauta locul sau in lume, dar si lumea incearca sa se faca acceptata de poet. Permisivitatea poeziei bacoviene, forta ei ascunsa, capacitatea ei de a se primeni postum, intersectand directii pe care, in aparenta, nu le continea, explica viabilitatea acestei opere de o paradoxala umilinta. Probabil ca are dreptate Borges cand spune: “timpul care darama palatele imbogateste versurile”!

DINU FLAMAND

In centrul cartilor lui Octavian Paler nu se afla nici sfantul, nici bruta absoluta, nici supraomul nietzchean, ci tocmai omul obisnuit, suma de calitati si defecte, patimi si slabiciuni, indoieli si angoase. Oricine se poate asadar proiecta sau regasi in paginile acestui roman. Fiindca pe peron nu este El, eroul exemplar iesit din seria biologica. Pe peron suntem noi.

Gravitate fara morga; asumare si autoangajare; mize inalte si blestematele probleme insolubile ale individului si ale comunitatii; sensibilitate si constiinta; anxietate si aspiratie catre echilibru; fragilitatea eului si, ca forma de aparare, proiectarea intr-un camp anistoric al valorilor tari; o ideatie atat de bogata si de vie, cuprinsa in tipare de “inviolabilitate” sintactica...

DANIEL CRISTEA-ENACHE

La finalul romanului Donna Alba mastile personajelor cad. Mihai Aspru a vrut doar s-o “stapaneasca” pe trufasa aristocrata, imbracandu-si dorinta in podoabe stralucitoare, luate din carti. In schimb, Georges Radu Serban, sotul inselat, boier rigid, taxat malitios de catre narator, se dovedeste un veritabil erou tragic, sinucigandu-se din dragoste, ca personajul lui Dostoievski.

Cat o priveste pe Alba, obiectul obsesiei indelung elaborate, ea e un personaj de film din anii '30: femeia fatala, provocatoare de nenorociri pentru barbatii care o iubesc. Intriga dinamica, colorata de suspans, ajunge la o rezolvare cu happy-end, care ar fi putut parea facila daca naratorul n-ar fi introdus un accent original de autoironie si umor negru, chiar in legatura cu ultima aparitie a Albei. Foarte frumoasa in valurile negre de mare doliu, dar deloc indurerata, ea ii apare barbatului ca un inger al mortii, promitandu-i o primejdioasa fericire.

ELENA ZAHARIA FILIPAS

Ion Minulescu a fost cel care a impamantenit la noi un mod de viata simbolist – sinteza intre boema si dandism. Adica acea voita diferentiere de lumea comuna, prin ceea ce s-a numit atunci “spiritul decadent”. [...] Ce aducea nou Ion Minulescu in poezie? In primul rand, o alta lume, o alta sursa de inspiratie; nu satul, ci orasul, nu un univers cantonat in vechime, ci unul modern.

Frumusetea liricii lui Ion Minulescu a constat in faptul ca poetul a tintit si a izbutit sa ramana el insusi, cu tot ce a adus nou si personal in literatura romana. Iar atunci cand si-a extins aria inspiratiei, s-a pastrat in matca proprie. A cautat s-o largeasca, iar apele s-au dus la vale si mai zglobii, si mai nepasatoare. Chiar daca unii cu care a pornit la drum l-au intrecut, chiar daca dintre cei care-au venit dupa el cativa au aflat cai mai adanci de expresie, Ion Minulescu nu si-a pierdut identitatea.

Am citit putine romane mai impregnate de senzualitate decat Adela. Uimit de acest caracter, bine mascat de precautul autor, mi-am intitulat capitolul pe care i l-am consacrat in Arca lui Noe „Jurnalul seducatorului„. Titlul mi l-a sugerat filosoful danez Kierkegaard, cu care doctorul Codrescu are destule asemanari, mai ales in masura in care amandoi cred intr-o mistica a iubirii, fara ca ea – si in pofida lor insisi – sa excluda o puternica senzualitate. Cititorul de azi poate avea dificultati in a o recunoaste. Dar daca face efortul sa renunte la prejudecata scenelor „tari”, de sex, din romanele ultimilor decenii, va descoperi, de pilda, ce incarcatura emotionala si fizica deopotriva are, in Adela, un sarut pus pe incheietura unei maini delicate de tanara femeie, acolo unde dantela manecii se sfarseste.

Nicolae Manolescu

Multe i se pot reprosa lui Drumes, dar nu ca n-ar sti reteta unui roman de consum: rasturnari de situatie; anticipari ale actiunii pentru agatarea cititorului si cresterea suspansului; scene decoltate si multa activitate erotica; actiuni in contratimp; confruntari dramatice; exces de spectaculos, de multe ori neverosimil; melodrama; accelerari narative; personaje ideale cu care publicul din epoca se putea identifica, ca la cinematograf.

Drumes strecoara numeroase stereotipuri ale culturii populare din timpul sau, si tocmai aici principala explicatie a succesului sau: in felul in care a sintetizat si a incorporat in eroii romanului/romanelor lui aspiratiile si fantasmele de natura culturala-sociala-sentimentala ale publicului cititor.

MIHAI IOVANEL

Nonconformistul chilug de la „Spiru Haret” nu credea ca cel mai interesant lucru din adolescenta e dragostea. De aceea, romanul sau va fi unul cerebral, dar nu psihologic, nu „falsificat de analize”. Lipsa succeselor scolare si mondene devine o treapta catre o altfel de implinire. Telul pe care si-l stabileste adolescentul miop nu este sa ajunga ca altii, ci sa ajunga la sine insusi. In loc sa fie imitarea modelelor straine, atingerea unor idealuri stabilite de cei din jur, adolescenta este o perioada esentiala a descoperirii de sine. Dar nu numai descoperire, ci si o veritabila construire a personalitatii. Un efort sustinut prin vointa, asceza, singuratate, renuntari. Prin disciplina ferma si austeritate, prin lecturi aspre, nesfarsite, prin lupte cu dusmanii din afara si dinlauntru. Lupta cu mediocritatea, cu buchiseala si cultura de manual, dar si cu sentimentalismul, nostalgia, tristetea. Invingandu-si slabiciunile si crescandu-si bogatiile interioare, Eliade se construieste ca personalitate.

LIVIU BORDAS

Prietenia – dincolo de particularitatea aparitiei sale, dincolo de felul in care se substantiaza dupa firea individuala – isi are universalitatea sa ca virtute morala: ea presupune solidaritate si curaj, altruism  si generozitate, spirit de sacrificiu si toleranta, loialitate si recunostinta. In cuprinsul sensibilitatii si mentalitatilor postmoderne, prietenia este si ea, din pacate, devalorizata. Dar, oare, se poate trai deplin moral in absenta prieteniei intre oamenii buni? Eroii “Sperantei” nici macar nu-si pun aceasta intrebare, si aceasta din simplul motiv ca, pentru ei, precum in basmele universale ale omenirii, prieteniile sunt de doua feluri: intre cei buni si intre cei rai si inraiti.

Toate panzele sus! este, in literatura romana si in extensiile sale cinematografice, o poveste estetic izbutita despre sublimitatea si simplitatea prieteniei: virtute pe cat de rara, pe atat de necesara, oricand, oriunde si pentru oricine “pluteste” pe “marea” propriului destin.

VASILE MORAR

Cat timp exista tinuturi necunoscute, oameni inca neintalniti, experiente inca neduse pana la capat, multe lucruri sunt posibile, si depinde de om ce anume sa aleaga in fiecare situatie. Radu Tudoran insusi a calatorit pe marile si fluviile globului pamantesc, a fost fascinat de lumea diversa, pestrita a porturilor, de neprevazutul din caracterul firilor alunecoase, nestatornice, dar a fost si increzator ca in orice mediu social pot sa existe, pur si simplu, oameni morali: nobili in porniri, altruisti incurabili, generosi dezinteresati si fiinte drepte cu semenii lor, in pofida tuturor greutatilor si obstacolelor intalnite in cale. Nu aventura superficiala si egoista il preocupa pe Radu Tudoran, ci sensul moral pe care-l aduce cu ea calatoria plina de neasteptat, cea receptata de altii, ulterior, ca o aventura. Pentru el, viata este taramul intamplarilor, care-si developeaza talcul lor, iar romancierul nu trebuie decat sa faca verosimila inlantuirea evenimentelor. Acest idealism moral este recognoscibil in toata opera „fratelui lui Geo Bogza“, Radu Tudoran.

VASILE MORAR

Povestea de dragoste, de o mare frumusete luminos-tragica, putand fi considerata un Love Story al literaturii romane, ramane doar o componenta a romanului. La fel de frumoasa si poate chiar mai impresionanta este povestea prieteniei inginerului cu Bibi. Din acest punct de vedere, romanul Prins poate fi considerat un poem (epic) al prieteniei. Petru Popescu ilustreaza prin situatii din viata de fiecare zi comunicarea fara cuvinte dintre doi barbati tineri, solidaritatea lor sobra, de soldati aflati umar la umar in transeele vietii. Combinatia de roman si poem, de comedie si melodrama il cucereste chiar si pe scepticul cititor de azi. Prins nu s-a demodat in cei patruzeci de ani care au trecut de la prima lui aparitie, asa cum nu s-au demodat nici moartea, nici tineretea, nici dragostea. Si nici talentul literar.

ALEX STEFANESCU 

„Dragoste si moarte, altceva nu exista pe lume!” ii spune la un moment dat, intr-o scena simbolica, Fane, fostul puscarias, lui Ivan, fostul revolutionar. Intre aceste doua tensiuni se zbate toata lumea fara ideal a mahalalei care-si accepta destinul fara revolta si fara lamentatii. In mahala se iubeste repede si se moare usor. Pe cat de fragila e viata, pe atat de cruda e moartea; oricine e gata sa se sinucida din disperare sau sa omoare din furie, supus unei obscure fatalitati.

Roman de mediu si de atmosfera, populat cu personaje cat se poate de pitoresti, predispuse la promiscuitate morala si conduse de o sexualitate primara, mixand permanent nostalgicul cu grotescul, idilicul cu misticul si patetismul cu sordidul, scris in limbajul colorat de secol XIX, Maidanul cu dragoste este o tragica si triviala epopee balcanica suburbana, ivita din confesiunea melancolica tarzie a unui Peter Pan de mahala.

Marius Chivu

Desi cele doua volume-fanion ale lui Grigore Bajenaru au fost reeditate dupa 1990 (ultima oara in 2008), nu cred ca putem vorbi despre o receptare postcomunista a lor. Abia prezenta editie le va repune realmente in relatie cu publicul larg, caruia de fapt i se si adreseaza. Iar acesta se vor imparti probabil in doua mari categorii; de o parte nostalgicii varstnici si maturi care vor reciti (a cata oara?) evocarile liceului interbelic, de cealalta – adolescentii si tinerii care vor descoperi pentru prima data o lume disparuta, vintage sau retro. Nu-mi fac insa griji: cartile „au suflet” si vor fi parcurse, azi ca si ieri, cu aceeasi curiozitate si placere. Ele isi delecteaza cititorii si, delectandu-i, ii invata sa se apropie de literatura si de umanioare, sa devina oameni intregi si, daca se poate, mai buni. Credeti ca e putin?

Paul Cernat

In universul vietii noastre cotidiene, cel intesat de valori pestrite, in care spiritul exhibitionist al noilor Scatii a devenit o adevarata institutie – el fiind tot mitocanesc, agresiv si invaziv ca si acum un veac – tot ceea ce ne ramane este sa ne autocontemplam, distantandu-ne si decantand in tot tumultul haotic ceea ce are valoare morala perena si sens in longue durée, cum ar spune Fernand Braudel. Poate ca asa ceva a intuit Duiliu Zamfirescu inca de atunci, iar ca scriitor s-a simtit dator sa lase generatiilor viitoare Ciclul Comanestenilor, iar ca om sa fie, intotdeauna, politicos. Or, se stie ca virtutea politetii a „locuit” firesc in cele doua stiluri si moduri de viata atat de apreciate de autor: aristocratia si taranimea. Doua clase sociale care au disparut din istorie, tot asa cum trasaturile morale si estetice asociate lor in mod privilegiat par a fi estompate in contemporanitate: statornicia, nobletea caracterului, generozitatea, rabdarea, blandetea, serenitatea si simtul onoarei. Eclipse si absente despre care nu se poate sa nu meditam recitindu-l pe Duiliu Zamfirescu.         

Vasile Morar 

La o conferinta de la Institutul Francez de pe bulevardul Dacia, Mirona face cunostinta cu „un barbat impunator, greoi, cu parul ca zapada”, care, cand afla ca scrie literatura, o invita la cenaclu sa citeasca ceva. „Maestrul” e, desigur, E. Lovinescu, surprins dintr-o singura trasatura de condei, cu spiritul sau curios si generozitatea fata de incepatori, dar si cu mania – nevinovata – de a-i „boteza” cu pseudonime convingatoare: „Mirona? repeta maestrul mirat. E ingenios, dar prea cautat, neverosimil... Sa vii sa-mi citesti ceva. Lasa ca-ti gasesc eu un alt pseudonim. Si, potrivindu-si ochelarii, ca un profesor care nu se decide sa-ti puna o nota de trecere: Vino duminica la cenaclu, domnisoara Mirona...”

La capatul lecturii acestui roman, scris cu verva si cu sensibilitate feminina, cititorul va ramane cu imaginea unei epoci istorice tulburate de mari prefaceri, in care o fata idealista isi cauta drumul, crezand cu incapatanare in destinul ei de scriitoare. Narator si personaj in acelasi timp, ea traieste deopotriva in realitatea Bucurestiului si a Parisului din anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, cat si in fictiune, alaturi de fascinata si misterioasa bunica Fana.

Elena ZAHARIA-FILIPAS

Nichita Stanescu a intuit de tanar ascunsele, dar uriasele resurse ale limbajului poetic de a spune infinit mai mult decat sta scris pe hartie. Cuvantul isi poate transgresa semnificatiile, poate sari peste umbra sa.

Liderul neomodernismului nostru epuizeaza Dictionarul limbii romane, nu pe intinderea, dar in adancimea acestuia. El compune, din cuvintele pe care cu totii le cunoastem, necuvinte trase intr-o limba nemaiauzita, de o stranie frumusete.

Daniel Cristea-Enache

La aparitie, în 1930, romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi, a surprins critica prin caracterul lui aparent neunitar. O poveste clasica de dragoste si un jurnal de razboi, greu de legat între ele. Persoana întâi a naratiunii nu parea suficienta pentru a fi citite împreuna. Si mai era ceva, impresia, nu chiar usor de formulat, ca nici gelozia, nici razboiul nu aveau înfatisarea cunoscuta din alte romane ale vremii. Ceea ce critica n-avea cum sa stie înca era ca, sub ochii ei, se petrecea o reforma a romanului pe cât de profunda, pe atât de radicala, si ca, în pofida inertiei unui gen devenit foarte popular, romanul nu va mai fi niciodata acelasi dupa Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi.

Nicolae MANOLESCU

Tinerii traiesc intens si "nu pot iubi decât vesnic", au pudori, îndrazneli si politeturi retro, se îndragostesc fulgerator, vorbesc pretios, fac declaratii pasionale, juraminte si gesturi de viata si de moarte, cad în genunchi, saruta fotografii, ameninta cu sinuciderea... Ei sînt "prea tineri", trec prin "faza eroica a tineretii", au farmecul candorii si al ero(t)ismului adolescentin, sunt naivi si idealisti, sinceri si exagerati, impetuosi si impertinenti, puri si solidari. Inocenti, încapatînati, plini de vitalitate si gata pentru sacrificii în numele unui ideal, arpetistii sunt, în frunte cu catalizatorul Grig Dima, niste eroi ai adolescentei.

Marius Chivu

Neîndoielnic, scriind aceasta carte, autorul ei evadeaza: în trecut, în imaginatie, în mit. Nunta în Cer nu e, desigur, un roman fantastic, desi misterul nu lipseste, dar e, cu siguranta, un roman realist-simbolic, axat pe un mit al iubirii. Un roman de idei, mai putin livresc decît celelalte, si un roman liric. Cadrul întâmplarilor relatate ramâne unul modern, citadin, în vreme ce relatarile lor au loc într-un cadru montan, izolat.

Avem de-a face cu un roman foarte curajos, un roman ce a deranjat multe personalitati importante ale acelor vremuri, creat de un romancier si mai curajos, ce si-a scris memoriile si gandurile fara niciun fel de teama de repercusiuni. Poate tocmai acestei bravade se datoreaza si sfarsitul autorului,  acesta parasindu-ne in 1980, la Mogosoaia, dupa spusele unora – in conditii stranii – sufocat cu o perna.

Nu exista niciun roman care sa fi fost la fel de prost citit ca Rusoaica lui Gib Mihaescu. Inclusiv de catre critica literara a anilor ‘30 din secolul trecut. Despre critica de dupa razboi e greu de vorbit. Tiparit in 1933, romanul n-a fost reeditat niciodata in timpul comunismului. Nici macar in editiile critice. Motivul este in primul rand titlul. Cu toata „despartirea” politica a regimului de la Bucuresti de Uniunea Sovietica din aprilie 1964, liderii comunisti romani au continuat sa menajeze pana la sfarsit „marea tara prietena“, era formula obisnuita, de la Rasarit, interzicand orice referire directa.

Rusoaica e un roman captivant, care se citeste cu placere, dincolo de toate sofisticatele consideratii ale criticilor. E un roman de aventuri si de iubire, despre un tanar care isi ia dorintele drept vise si iluziile drept idealuri. Cu totii, la o anumita varsta, patim acest lucru. Si pana sa ne fie rusine de patania proprie, ne desfatam cu nemaipomenitele patanii sentimentale ale locotenentului Ragaiac.

Nicolae Manolescu 

Este un roman de dragoste mai aparte. Romanul are drept tema principala credinta in reincarnare, metempsihoza. Cuplul arhetipal si androginic se cauta si se reintregeste in sapte istorice foarte diferite. Personajul principal, Toma Novac, trece prin mai multe vieti, este pe rand pastor in India, guvernator in Egipt, scrib in Babilon, cavaler roman in Roma in epoca domniei imparatului Tiberiu.

Aparut in 1977, "Trei dinti din fata" este romanul mutilarii destinelor celor care traiesc intr-un regim istoric absurd, in deceniul simulacrului destalinizarii. In corpul textului sorescian palpita iubirea ca esec. Este un roman alambicat, atat in relatii sociale, cat si umane, a carui scriitura densa il poate face dificil. Cel putin la o prima lectura. Este, in fond, un roman greu, al caracterelor, straniului si inconsecventei unei lumi lipsite de valori si repere. Personajele sunt chinuite si contorsionate de spaime, temeri, griji ale zilei de maine.

Vedeti, cartea mea miroase a tarani, a oameni din mahalale si carciumi si deopotriva a intamplari regale si princiare. Miroase si a Dunare, si a Panait Istrati, si a caini dezlegati din lant. [...] Cartea mea e, constat astazi cu uimire, sortita sa invinga timpul. Asa socotesc unii. Inseamna ca stiam sa culeg ce e frumos in oameni si etern in viata Dunarii.

Fanus Neagu

O senzualitate si o vocatie din ce in ce mai rara in epoca postmoderna cand scrisul a devenit altceva: o tehnica, un scenario complicat, computerizat, o deconstructie anuntata etc. Din acest punct de vedere, Fanus Neagu este din alta clasa si vine din alta traditie. Pentru el, a scrie este a gasi cuvintele miraculoase. Ca sa exagerez putin lucrurile, as zice ca prozatorul acesta cu gura rea si inima buna poate face o crima pentru o metafora frumoasa.

Eugen Simion 

Subiectul romanului e greu de povestit. Sunt, in fond, aproape tot atatea povestiri cate personaje principale. Si chiar daca nu e un Decameron ori un Hanu-Ancutei, unde povestitorii se perinda in fata ascultatorilor, Craii e la fel de variat epic precum acestea si asaza intamplarile istorisite in cele mai variate perspective: unele intamplari par a cobori din timpuri vechi, altele, din spatii indepartate, destule tasnesc din viata de toate zilele a unor oameni cu stare si cu pofta de a trai, dintr-un Bucuresti de la sfarsitul epocii frumoase, cum este numita indeobste aceea dinaintea Primului Razboi Mondial.

Nicolae Manolescu 

Alaturi de trilogia La Medeleni, Lorelei este cel mai iubit roman al lui Ionel Teodoreanu. Farmecul sau romantic, tristetea apasatoare, intimitatea gratioasa si nobletea lirica a povestii de iubire, atmosfera cu parfum fin de siécle topita in frenezia epocii jazzului din anii ‘20-‘30 au sedus generatii de cititori si, mai ales, de cititoare.

Roman de atmosfera si de „de analiza” a sentimentului, Lorelei este o „contopire de poem si basm”, in care naratiunea psihologica de actualitate intalneste traditia mitologica a romanului medieval. Trista poveste de iubire a tinerei Luli e dublata de iluzia livresca si filtrata prin lirismul pur al vechii legende germanice si al elegiilor eminesciene.

Paul Cernat

Cella Serghi era Margaret Mitchell a noastra. Aceeasi forta epica, aceeasi curgere a personajului, acelasi tip de feminitate care lupta si trebuie sa invinga. Cine nu isi aminteste ultima pagina din Pe aripile vantului, cator cititoare le-a slujit drept suport, drept lectie de viata? Un feminism cald care e mai mult un fel de solidaritate feminina...

Naturaletea, spontaneitatea scriiturii, conturarea personajului  principal, atat de sincer si de cuceritor, capacitatea de-a face cititorul sa viseze si nu in ultima instanta succesul de public pentru o carte de dragoste, toate acestea insemnau ca aveam de a face cu o carte de referinta.

Maitreyi este un roman viu, substantial, cu o deschidere noua spre problematica omului modern (un spirit, intre altele, voiajor, confruntat în experientele lui existentiale cu mentalitati inradacinate in ceea ce antropologii numesc cultura de profunzime). Nu atat exotismul – desi nici acesta nu poate fi ignorat – este elementul inedit in romanul lui Eliade, ci un spirit nou de a gandi destinul omului in secolul al XX-lea, o vointa clara de sincronizare cu spiritul timpului.

Un roman, oricum substantial, viabil dupa mai bine de o jumatate de secol de cand fost scris. Eliade încearca sa construiasca, dupa o formula a lui Bachelard, o mitologie a seductiei.

Acad. Eugen Simion

Victor Petrini atinge, într-o lume confuza, conditia tragicului, pentru ca nu se îndoieste de puterea spiritului de a ramâne demn si necrutator în suferinta. Iubirile si întâmplarile absurde îl arunca în bratele deznadejdii si ale oroarei, spiritul îi da însa forta sa treaca prin ele, nu netulburat (mit al omului clasic), ci nelinistit si lucid, luciditatea fiind forma demnitatii sale.

Victor Petrini atinge, într-o lume confuza, conditia tragicului, pentru ca nu se îndoieste de puterea spiritului de a ramâne demn si necrutator în suferinta. Iubirile si întâmplarile absurde îl arunca în bratele deznadejdii si ale oroarei, spiritul îi da însa forta sa treaca prin ele, nu netulburat (mit al omului clasic), ci nelinistit si lucid, luciditatea fiind forma demnitatii sale.

Victor Petrini atinge, într-o lume confuza, conditia tragicului, pentru ca nu se îndoieste de puterea spiritului de a ramâne demn si necrutator în suferinta. Iubirile si întâmplarile absurde îl arunca în bratele deznadejdii si ale oroarei, spiritul îi da însa forta sa treaca prin ele, nu netulburat (mit al omului clasic), ci nelinistit si lucid, luciditatea fiind forma demnitatii sale.